Campania electorală capătă un aer tot mai intim. O intimitate aproape de viol. Scena politică seamănă cu un câmp de luptă peste care zboară insultele, iar combatanţii se apără cu colţii şi ghearele, ba chiar îşi trag cu puşca în picior dacă e să se dea răniţi din dragoste de ţară. Cu toţii sunt orbiţi de fumuri şi asurziţi de bombe de presă, abrogând pentru o perioadă legile şi convenţia de la Geneva.
Un realizator al televiziunii naţionale a întrebat-o în faţă şi în direct pe Elena Udrea dacă a fost amanta preşedintelui. Gabriela Firea Pandele, purtătoarea de cuvânt a campaniei lui Victor Ponta, recidivează afirmând că adversarul din Alianţa creştin liberală, Klaus Johannis, căruia îi punea în discuţie deunăzi capacitatea de a procrea, trebuie să spună cum a făcut primul milion din traficul de copii, semn că primele infamii nu erau întâmpătoare, ci parte a retoricii electorale.
Monicăi Macovei i se reproşează cu insistenţă cariera de procuror comunist, religia şi casa părinţilor. E o campanie care nu lasă nimic nerăsturnat, nici măcar pietrele de mormânt. Victor Ponta este acuzat că ar fi autorul (moral, efectiv?) al morţii procurorului Cristian Panait, care a fost pe vremuri trimis să rezolve treburile murdare ale partidului social democrat şi s-a sinucis în mod suspect. O acuză adăugată celorlalte (reale, imaginare) care îngreunează tot mai mult curba de popularitate a candidatului Partidului Social Democrat.
E un alt semn că mizeria trecutului tinde să iasă de sub covoarele magice cu care trec candidaţii pe deasupra electoratului. Mulţi zboară la firul ierbii pentru a vedea ce se ascunde sub covoarele adversarilor. Din mizeria dospită acolo se distilează tăriile discursurilor politice. Dincoace de ficţiunile de campanie, se află sabia justiţiei care învârte ingredientele în cazanul vrăjilor electorale. Cine să nege puterea simbolică a unei săbii puse de-a curmezişul drumului? Nu pot lipsi aceste sacrificii din ritualurile electorale româneşti (şi nu numai) a căror morală este că tot ce te-nalţă te poate doborî. Poate că nu schimbi cu platitudini de-astea faţa filosofiei, dar industria spectacolelor politice prosperă. Orice regizor ştie că trebuie să renunţe, uneori, la câte-un personaj principal, mai ales după o viguroasă campanie de demascare şi înfierare a faptelor sale odioase. Oamenii vor lăcrima la spectacol, emoţionaţi să vadă că vremelnicia funcţionează şi la case mai mari. Canibalizarea clasei politice, cred unii, este opiul poporului şi nu trebuie să minimalizezi niciodată puterile educative şi seductive ale unei execuţii publice.
Lecţia de morală a prins atât de bine că s-a trecut şi la noua generaţie, la beizadele. Fiul lui Viorel Hrebenciuc, lector universitar doctor la Academia de Studii Economice, a fost reţinut de procurori sub acuzaţia că că a organizat un grup infracţional şi a fost complice la acte de corupţie. ASE-ul a făcut (şi promite să mai facă) multe surprize plăcute procurorilor anticorupţie, mai ales că printre vechii şoimi maltezi ai economiei centralizate s-au naturalizat puii de activişti comunişti şi postcomunişti. Hrebenciuc junior este imaginea vie a noii generaţii din politică: a prins toate trenurile rapide, pe unele pentru că putea sau doar din plictiseală, pe altele-ca să ajungă mai repede la paradisurile fiscale unde-şi protejează politicienii şi interlopii viitorul. O vreme a fost în anturajul fiicei celei mici a preşedintelui, stimulând-o probabil cu aerul său de universitar milionar. În holul Direcţiei Anticorupţie Andrei Hrebenciuc se va fi întâlnit, probabil, cu fiica mai mare a preşedintelui Băsescu, venită acolo să explice dubioasele achiziţii de terenuri din comuna Nana, dar şi cu finii preşedintelui, ciudata pereche princiară Paul şi Lea, veniţi şi ei la spartul puşculiţei, pentru că sperau să ciugulească nişte hectare de pădure scurse din marea prăduială. L-o fi întâlnit pe propriul tată, prins şi el, ca şi socrul mic al partidului, în cercul vicios care a restituit altor hoţi proprietăţile furate de comunişti.
De altfel, dosarul restituirilor este mult mai mare şi nu va mai dura până când procurorii vor descoperi în hârtiile lor ceea ce e vizibil cu ochiul liber: marea restituire a fost doar prilejul unui nou jaf de anvergură naţională, interlopii partidului ajungând să fie împroprietăriţi cu palate, domenii boiereşti şi clădiri de patrimoniu, ca să aibă unde-şi pune cazinourile, amantele şi sediile de partid. Să deplângă de-acolo destinul nemilos al poporului. Departe de a răscumpăra greşelile trecutului, marea restituire a adăugat altele noi, semn că urmaşii comuniştilor ştiu că proprietatea e un moft. Au devenit dependenţi de furturi şi tind, ca buni copii ce sunt, să-şi depăşească infracţional părinţii.
În scurtă vreme, închisoarea Rahova, staţie de tranzit pentru demnitari, îşi va înfiinţa propriile celule de partid. Mulţi din PSD se consolează: „Bine că suntem partid de masă, avem de unde da. Că d-aia e roşu steagul partidului, de la sângele ilegaliştilor.” Numai că roata morii se-nvârteşte descăpăţânând cei mai valoroşi combinatori de la nivel local şi central. S-au colmatat subteranele economice, iar golemul partidului-stat e cu sistemul vascular la pământ. Bine că tiparniţa de bani a rămas pe mâini bune şi funcţionează la roşu, promiţând mari recompense postelectorale pentru fiii buni ai partidului.
Unii spun că SRI (condus şi el de un fiu al partidului, George Maior al cărui tată a fost cândva ministru al educaţiei pe vremea guvernului Văcăroiu) ar decapita PSD-ul lui Iliescu ca să facă nişte transfuzii PSD-ului lui Ponta. Aşa s-ar explica şi resuscitarea lui Ion Iliescu care spunea că premierul e prea tânăr să candideze la preşedinţie. Chiar dacă nu e îmbătrânit în rele ca fostul preşedinte, Victor Ponta are revoluţia permanentă în sânge şi a reuşit să-şi întreacă în multe privinţe (tupeu, minciună, infatuare) predecesorii. Astfel că înrolarea serviciilor secrete în lupta sa electorală nu pare de necrezut. Numele agentului acoperit Maior, George Maior, este tot mai vehiculat ca posibil premier al candidatului PSD. De altfel, şeful SRI a şi spus că-şi va depune mandatul şi va aştepta ca viitorul preşedinte să-i hotărască soarta. Îl aşteaptă cu sufletul împăcat de vreme ce, spun gurile rele, decide el însuşi care va fi viitorul preşedinte. Şi, după cum Teodor Meleşcanu, fostul şef al informaţiilor externe, nu s-a sfiit să-şi aranjeze apele şi să-şi adune semnături sub acoperire pentru candidatura prezidenţială, nici actualul director SRI nu face un secret că vede viitorul în culori de roză.
Iar dacă şefii serviciilor secrete au ieşit la drumul mare să aducă voturi candidaţilor, de ce nu şi-ar adjudeca Monica Macovei, preferata nucleului intelectual dur, nostalgic după Traian Băsescu primului mandat, lupta anticorupţie cu tot cu procurorii ei. În discursurile ei electorale se bucură ca o mamă de performanţele copiilor Agenţia de Integritate şi Direcţia Anticorupţie, prezentându-le acţiunile drept reuşite personale în eterna sa răfuială cu corupţii, chiar dacă unii dintre aceştia sunt cei care au susţinut-o de două ori în cursa europarlamentară. Prietenii campaniilor europarlamentare sunt adversarii ideali ai campaniilor prezidenţiale.
În spiritul acestui discurs radical, Monica Macovei se prezintă drept singura capabilă să restructureze clasa politică. O fac şi alţii, desigur, dar mai cu teamă, că le şuieră gloanţele pe la ureche. Monica Macovei n-a promis, ca Elena Udrea, că va dizolva Parlamentul şi-i va trimite pe politicieni acasă a doua zi după învestitură, ci că plenul Parlamentului se va întruni în zeghe, pe o scenă politică mâncată de corupţie. Un discurs radical pe care clasa politică actuală îl merită doar că, plasându-se în ochiul ciclonului corupţiei, persoana care-l rosteşte se condamnă la singurătate poolitică. Iar când eşti singur, nu mai e nimeni să-ţi spună când greşeşti.
Discursul anticorupţie s-a născut ca o reacţie la natura infracţională a exercitării puterii în România unde corupţia s-a industrializat şi a devenit componentă a programelor guvernamentale. Acest discurs tinde să devină însă o simplă mantră electorală, o gargara în dimineaţa de dinaintea alegerilor. Impresie întărită de faptul că justiţia se aplică oportunist, cu o strategie care pare să ţină mai mult de interese politice decât de urgenţe penale. Unii magistraţi nu-şi mai ascund sforile care-i pun în mişcare, iar anchetele anticorupţie răstoarnă doar statuile de baroni de prin muzeul de antichităţi al PSD, în speranţa că strivesc vreun vizitator. Curg, e drept, capete, dar multe sunt seci sau de carton, care au fost substituite de multă vreme. Pe de-o parte este bine că se face dreptate, pe de altă parte începi să te întrebi dacă nu cumva această justiţie are de-a face mai puţin cu etica şi mai mult cu estetica scenei politice. Anticorupţia este crema antirid pe care orice candidat la preşedinţie şi-o aplică înainte să apară în faţa camerelor video. Şi dacă n-ai proiecte de viitor, poţi promite măcar că vei trage trecutul în ţeapă.