„În timpul mandatului, Preşedintele României nu poate fi membru al unui partid şi nu poate îndeplini nici o altă funcţie publică sau privată”, potrivit Articolului 84, Aliniatul 1, al Constituției. Această prevedere îl obligă pe noul președinte să-și dea demisia din rândurile partidului care l-au propulsat în cea mai înaltă funcție a statului. Astfel Klaus Iohannis, care era șeful liberalilor și a cărui campanie electorală a fost finanțată și organizată de cele două mari partide de dreapta din România, PNL și PDL, devine brusc un om politic independent, chiar începând de astăzi când și-a anunțat plecarea din rândurile liberalilor.
Dar cât de independent poate fi președintele României de forțele politice care l-au ajutat să ajungă în această funcție?
Analizând mandatele celor trei președinți români de după căderea comunismului, putem demonstra că nici unul nu a vrut, de fapt, să se rupă de partidele lor și chiar mai mult decât atât fiecare dintre ei a încercat să controleze formațiunile pe care le-a părăsit, din fotoliul de la Cotroceni. Ion Iliescu și Traian Băsescu, care au fost președinți de mână forte, cu mare autoritate în fața partidelor lor, au rămas pe timpul mandatelor pe care le-au avut, în mod neoficial lideri ai acestor formațiuni. În fruntea PSD, spre exemplu, Adrian Năstase era premier și președinte al partidului, în ultimul mandat prezidențial al lui Iliescu din 2000 până în 2004, dar chiar dacă avea propria sa viziune, rareori s-a hazardat să-l contrazică public pe mentorul său. Ion Iliescu avea de altfel propriul lui grup în interiorul PSD prin care influența deciziile partidului și avea de asemenea proprii oameni în guvern prin care controla acțiunile executivului.
Traian Băsescu a fost și mai implicat în politica PDL, iar Emil Boc, președintele PDL din 2005 până în 2013, era mai degrabă o curea de transmisie, decât un lider în adevăratul sens al cuvântului. Președintele României a mers până acolo încât a făcut presiuni la Convenția PDL din 2011 pentru ca favoritul său, Emil Boc să rămână președintele partidului, după cum au mărturisit unii membri de frunte ai formațiunii. Mai mult decât atât, în perioada guvernării Boc din 2008 până în 2012, Traian Băsescu a fost cel care a imprimat viziunea guvernamentală, miniștrii de forță și chiar unele politici sectoriale.
Emil Constantinescu, președintele României între 1996 și 2000 este într-un fel o excepție, fiindcă a fost susținut în campania electorală nu doar de partidele de dreapta, ci și de societatea civilă. Totuși avea și el atașamentul lui față de PNȚCD, Partidul Național Țărănesc Creștin Democrat, partid care a ieșit din arena parlamentară odată cu eșecul președinției Constantinescu. Și el a favorizat acest partid și a încercat să-și împingă în față preferații, numai că misiunea lui a fost mult mai grea, pe de o parte pentru că era vorba despre o coaliție complicată și fragmentată și pe de altă parte pentru că la PNȚCD mai erau încă oameni care făcuseră politică în perioada interbelică, lideri care au cunoscut pușcăriile comuniste, munca forțată, marginalizarea și care nu puteau fi clintiți cu ușurință din principiile lor, nici chiar de autoritatea unui președinte.
Constituția României, făcută imediat după căderea comunismului, a introdus în mod forțat independența de partide a președintelui țări, poate dintr-un reflex de apărare, fiindcă până în 1989, șeful Partidului Comunist era și șeful statului, suprapunând în acest fel interesele partidului peste cele ale țării.
Acum, însă, articolul constituțional care îl obligă pe președintele român să se rupă de partidul său este mai degrabă o convenție ipocrită pe care nu o respectă nimeni cu adevărat. E posibil, însă, ca noul președinte Klaus Iohannis să fie altfel, fiindcă vine din provincie și nu a are multe legături nici în propriul partid, nici în lumea bucureșteană. Totuși, tentațiile sunt mari, iar Klaus Iohannis a cedat deja prima dată, chiar înainte să ajungă la Cotroceni, iar înainte de alegerile de astăzi pentru președinția PNL, a ținut să spună că o susține pe Alina Gorghiu, purtătoarea sa cuvânt din perioada campaniei electorale, care a candidat împotriva lui Ludovic Orban, un liberal vechi, care în viața sa politică nu a jucat aproape niciodată pe cartea compromisului și care înainte de intrarea în cursă a favoritei lui Iohannis avea susținerea majorității filialelor.
După ce președintele ales și-a spus însă punctul de vedere, liderii liberali s-au conformat autorității, fiindcă el va avea de duminică încolo cea mai importantă funcție din statul român. Partidele de dreapta îl vor urma deci pe Klaus Iohannis, fiindcă și de el depinde schimbarea guvernării, iar Klaus Iohannis va avea nevoie de aceste partide pentru a-și impune punctele de vedere. O legătură care ar trebui să devină oficială în viitoarea Constituție.