Cine vrea să înțeleagă cursul istoriei ar face bine să se ferească de aniversări. Marea discuție angajată în jurul celor 25 de ani trecuţi de la „dispariţia” comunismului explică de ce. Deformările tipice imprimate de istoria cu durată fixă a aniversărilor sînt vizibile.
Mai întîi, s-a încheiat și, dacă da, cînd s-a încheiat comunismul? Punctul terminus al regimurilor comuniste e cel puţin discutabil. A căzut comunismul odată cu Zidul Berlinului - aşa cum spune consensul aniversar? Ar trebui să ştim că istoria preferă simbolistica uşor memorabilă. Căderea Zidului a fost un eveniment spectaculos şi foarte uşor memorabil. Însă comunismul nu s-a prăbuşit atunci. La data căderii Zidului, comunismul era deja compromis şi infirmat structural. Sistemul de stat şi modelul social comunist fuseseră, deja, învinse structural, în Polonia; nu după un incident miraculos, nu după o zi de grație, ci după aproape 50 de ani de rezistenţă civilă şi spirit catolic. Zidul nu ar fi căzut fără victoria profundă a polonezilor.
Încă mai înşelător e numele aniversării. Toată lumea socoate că poate vorbi de „dispariţia” comunismului. Formula e de înțeles pînă la un punct, pentru că, într-adevăr, ceva s-a întîmplat cu comunismul la sfîrșitul anilor ‘80. Însă concluzia radicală după care comunismul s-a făcut nevăzut e, mai curînd, o dorință. Nimic nu dispare fără urmă în sau din istorie.
Formula a prins, mai ales în Occident, pentru că a transformat Estul într-o ilustrare masivă a aşa numitului „sfîrşit al istoriei” din teoria lansată de Francis Fukuyama, la începutul anilor '90. Odată dat dispărut, comunismul a degrevat politica occidentală de problema de-comunizării, de curajul deciziilor politice menite să garanteze lansarea neîngrădită a democrației. Declarat defunct, comunismul a rămas, în mare parte, neînțeles. În consecință, pe scenă au apărut indicatorii și cifrele, folosite pentru a evalua progresul fostelor societăţi comuniste. PIB-ul, numărul de partide şi procentajul de înnoire a legislaţiei au devenit suficiente.
În Est, „dispariţia” comunismului a permis fostei clase dominante să facă mişcări uluitoare. În termeni practici, clasa dominantă s-a mutat dintr-o epocă în alta şi a rămas, totuşi, acasă, în zona de comandă a economiei, administraţiei şi a sistemului politic.
În cazul României, lucrurile sînt şi mai interesante. Istoriografia românească suferă de mania revoluţiilor care ar fi pus capăt vechilor regimuri sau ar fi pregătit căderea lor. Istoricii au descoperit şi colecţionat, pe drum, un număr impresionant de Revoluţii. Lista cuprinde Răscoala lui Horea (declarată, la un moment dat, Revoluţie), Răscoala lui Tudor (botezată tot Revoluţie), mai bine cunoscuta şi mai autentica Revoluţie de la 1848, lovitura de stat din 23 august 1944 (botezată Insurecţie şi, apoi, ridicată la rang de Revoluţie) şi, în sfîrşit, mult discutata lovitură de stat din 21 decembrie 1989 (ridicată instantaneu la gradul de Revoluţie). E enorm pentru o ţară care îşi poate observa foarte bine continuităţile şi mai greu rupturile de regim. Problema stăruie cu atît mai mult cu cît istoricii n-au repudiat, încă, aceste fabricaţii şi par să se simtă comfortabil în prezenţa lor.
E, dealtfel, ciudat că ideea de post-comunism a făcut carieră într-o lume care sărbătorește la intervale regulate „dispariția” comunismului. Argumentul cel mai frecvent invocat pentru a întări ideea rupturii istorice de comunism e apariția și consolidarea neîntreruptă a democrației în ultimii 25 de ani. Numai că, în genere, cei ce folosesc acest argument, pun semnul egalității între democrație și organizarea de alegeri libere. Sau fac din democrație suma angajamentelor și discursurilor pro-democratice susținute de liderii politici. Cu această definiție, democrația nu mai are nici un fel de legatură cu schimbarea raporturilor interne de putere. Cu alte cuvinte, democrația poate însemna alegeri de alt fel cu o bază de putere politică și economică neschimbată.
Lucrurile devin și mai complicate, dacă ținem seama de marea noutate a societăților post-comunsite: apariția unei științe aparte care pune la lucru rețelele administrative, mediile de informare și o statistică de mare detaliu. Rezultatul e știința controlului avansat asupra alegătorilor și planificarea rezultatelor votului liber. Această tehnică, exercitată cu mare pricepere de toate partidele sistemului, e una din cele mai triste trăsături ale regimurilor post-comuniste; o algebră de mare precizie care maschează structuri de putere primitive.
După 25 de ani, o discuție onestă despre „dispariția” comunismului pune în lumină continuitatea, prelungirea sau diversificarea unor tipare, tendințe și reflexe foarte vii în comunism. Nu toate au fost inventate în comunism. Trecutul nu e o succesiune de epoci fără legătură. România, de pildă, nu a fost niciodată cu totul altceva. Însă multe din constantele istorice românești negative au fost cimentate în comunism și au trecut de acolo în epoca primilor 25 de ani de postcomunism.
Dacă putem porni cu cea mai stridentă din prelungirile comunismului în post-comunism, atunci e vorba de obsesia titlurilor. Marea majoritate a persoanelor publice, între care un procent uluitor de parlamentari și lideri de partid, e dependentă de încoronarea academică. Toată lumea vrea să aibă doctorat, să fie profesor universitar și să publice tratate.
Puțină lume mai ține minte că Elena Ceaușescu a devenit Membru al Academiei Române încă din 1974. Aceași sete nesimțită de titluri false domină după 25 de ani de comunism. De la Primul Ministru Victor Ponta, la Miniștri și deputați, toată lumea e doctor în baza unei lucrări furate și aporbate apoi de Universități. Mania doctoratelor nu ar fi fost posibilă, dealtfel, fără falsificarea Universităilor. În România, numai așezările fără gară și spital sînt lipsite și de Universitate. Doctoratele decorative sînt parte a unei nevoi mai larg răspîndite: nevoia de legitimitate. Toată lumea vrea să fie cineva și să fie recunoscută drept cineva. Prin urmare, exhibiționismul e un sport social fără rival. Mașini opulente, femei de vitrină, case care răcnesc de bogăție, haine de la cele mai scumpe mărci ale lumii sînt expuse cît mai vizibil, pentru a da identitate și calibru celor ce vor să se facă respectați.
După o lungă perfecționare în comunism, slugărnicia a aterizat perfect în post-comunism. În mediile politice, oricine s-a ales cu un titlu de conducere e întîmpinat automat cu cuvintele Domnul Președinte sau Șefu’ și cu o suită extraordinară de manevre de îmbunare. În spatele, declarațiilor despre transparență, în partide, universități sau companii domnește arta feroce a intrigii, calomniei și prostituției (exercitată, uneori, la propriu). Dealtfel, ușurința cu care o persoană se vinde a supraviețuit fără pierderi regimului comunist. Presa și eșaloanele de partid gem de tineri care aleargă după șansa de a se vinde celui ce plătește sau dă funcția ce lansează o carieră. Un alt calc perfect comunist e proeminență șocantă a serviciilor secrete, interceptărilor, stenogramelor și a dezinformării dirijate în viața politică și în presă. După 25 de ani de declarații, reforme și presupus control civil, invazia în viața privată și mai ales tentația de a controla prin mijloace subterane sînt aproape neatinse.
Dar cea mai serioasă prelungire a comunismului în lumea nouă e continuarea eroziunii generale a valorilor. Pare mult spus. România păstrează, însă, handicapul care o ține în afara direcțiilor de dezvoltare occidentale. Degradara învățămîntului și a limbii au consolidat o educație esențial negativă. Declinul școlii, mascat în comunsim de accesul gratuit la învățămînt, s-a ramificat după 1989, odată cu multiplicarea unei rețele de școli și universități de carton. Impostura, frauda și ignoranța au devenit motoare de pregătire și scot în afara competiției generații în serie, asta dacă nu le trimit în afara țării.
Primii 25 de ani de ani necoumuniști sînt o istorie mult mai incomodă decît presupune o aniversare festivă. Nu totul e negativ. Noi libertăți – circulația în afara țării, presa și inițiativa economică privată – sînt o realitate. Însă, raportul fundamental care dă natura unei socientăți vine din comunism și a fost recolorat fără să-și schimbe substanța. Grupul dominant al lumii comuniste și-a creat succesiunea și menține controlul asupra economiei, bugetului, informațiilor și a statului. Toate țin la picior o parte prea mare a societății.