Samuel Cervinschi avea 14 ani în vara lui 1941, când a fost închis, împreună cu părinţii săi şi fratele de 6 ani, în ghetoul evreiesc din Chişinău. Familia a reuşit să evadeze, mituind câţiva poliţişti români, şi a plecat cu trenul la Bucureşti. După război, Samuel Cervinschi şi-a schimbat numele în Aroni, în memoria bunicului său care a murit în timpul marşului spre lagărele de exterminare din Transnistria, unde guvernarea antonesciană a deportat evreii din Basarabia şi Bucovina. Ulterior, el a locuit pe patru continente şi a deţinut şase cetăţenii. Acum are 87 de ani, este inginer şi profesor emerit al Universităţii California din Los Angeles (UCLA). În 1994, a revenit pentru prima dată în Chişinăul natal, iar un an mai târziu a organizat aici o conferinţă internaţională despre istoria şi cultura evreilor. În ajunul Zilei Internaţionale a Holocaustului, profesorul Samuel Aroni rememorează acele tragice evenimente, într-un interviu pentru Radio Europa Liberă.
Samuel Aroni: „Eu mă scuz că voi vorbi englezeşte. Cu toate că cunosc limba română, mi-e mai uşor să mă exprim englezeşte. Trupele germane şi române au intrat în Chişinău între 14 şi 18 iulie, iar oraşul a ars timp de trei-patru zile înainte ca ruşii să se evacueze.
Ghetoul a fost creat pe 22 iulie şi a durat doar trei luni, dar multe lucruri s-au întâmplat în această perioadă. Noi am fost târâţi din casa noastră, ni s-a spus să ne evacuăm. Tatăl meu era după un atac de inimă. Aştepta în fiecare noapte să fie arestat de autorităţile sovietice, când a făcut un atac de cord şi a stat şase luni la pat. Efectiv purta cipici în loc de pantofi când am plecat de acasă.
Pe drum, am văzut oameni omorâţi în stradă. Am mers la bunicii din partea tatălui, care nu locuiau în zona ghetoului. În decurs de trei ore, au venit trei soldaţi români care au violat o femeie şi au furat unele lucruri pe care le aveam. În aceeaşi zi, am decis să intrăm în ghetou. Ne-am stabilit pe Alexandru Vlahuţă nr. 19. Strada e încă acolo, dar casa nu mai există.“
Europa Liberă: Aţi putea, din amintirile pe care le aveţi, să descrieţi atmosfera din acele zile şi cum era viaţa acolo, în perimetrul ghetoului?
Samuel Aroni: „Ghetoul era foarte aglomerat. Deşi era vară, era foarte puţină mâncare şi au urmat numeroase acţiuni. 525 de tineri au fost luaţi, la un moment dat, şi nu s-au mai întors niciodată. Am fost rugaţi să purtăm steaua lui David, însemnul pe care trebuia să-l coasem pe haine, în faţă şi pe spate. Era o atmosferă de nesiguranţă, de frică. Străzile erau închise, au fost construite trei porţi de lemn spre ghetou. Cetăţenii români şi ruşi care locuiau în acea zonă aveau dreptul să intre şi să iasă. Nu era apă şi nici mâncare, cu excepţia produselor aduse aici de ţărani pentru vânzare.
”Pur și Simplu” - un reportaj despre ghetoul din Chișinău, pe 2 Februarie 2015
Pe la mijlocul lui octombrie, s-a răspândit zvonul că ghetoul va fi evacuat şi îmi amintesc foarte bine sentimentul că eram ca nişte şoareci prinşi într-o cuşcă, neştiind ce să facem şi unde să mergem. Iarna era aproape, au început ploile şi ni s-a spus că vom fi evacuaţi peste Nistru, în Transnistria.“
Europa Liberă: Şi aţi decis să fugiţi...
Familia Cervinschi, Bucureşti, 1944
Samuel Aroni: „Când, un an mai devreme, ruşii au anunţat că vor să elibereze sau să reocupe - depinde de punctul dumneavoastră de vedere - Basarabia şi o parte din Bucovina, unchiul meu era cu afaceri la Bucureşti şi familia noastră i-a spus să rămână acolo. El a găsit pe cineva care să ne ajute să evadăm.
A identificat trei agenţi de poliţie şi le-a promis mulţi bani. Ei au venit la Chişinău pe 15 octombrie şi ne-au spus că, într-un anumit loc din ghetou, putem să ne strecurăm afară, pe sub gard. Am mers la gară doi câte doi, cu frică. Acolo erau cei trei agenţi. Am înţeles mai târziu că aveau acte false că eram luaţi sub arest. Distanţa dintre Chişinău şi Bucureşti, din câte ştiu, este de numai 250 de kilometri, dar călătoria cu trenul a durat 10 ore.
Trenul era plin cu soldaţi răniţi, care se întorceau după bătăliile din jurul Odesei. Agenţii ne-au spus să ieşim la fiecare staţie şi să mergem într-un alt vagon, ca să nu fim recunoscuţi, deşi am auzit mai târziu nişte soldaţi spunând: „Sunt jidani în tren“. Am ajuns la Bucureşti dimineaţa şi am auzit vânzătorii de ziare strigând că Odesa a căzut. Aceasta e ziua, 16 octombrie 1941, când Odesa a fost ocupată de trupele germane şi române.
Europa Liberă: V-aţi întors la Chişinău peste 53 de ani după acele evenimente. Cum aţi găsit oraşul şi ce trăiri aţi avut?
În 1956, la Melbourne, Australia, cu soţia
Samuel Aroni: „Am cunoscut foarte mulţi oameni, am vizitat casa în care am trăit şi mi-am reamintit mirosul copilăriei mele – acel parfum special al arbuştilor de liliac, care încă se simte în Chişinău primăvara şi vara. Emoţionant la Chişinău a fost şi faptul că democraţia s-a întors. Oferisem atunci un interviu la radio şi am zis acelaşi lucru, îmi amintesc, că sunt foarte mulţumit să văd Chişinăul nu sub dictatura regimului Antonescu sau sub dictatura comunismului lui Stalin, dar să regăsesc o ţară mică şi liberă, o ţară eterogenă, cum a fost mereu populaţia ei, şi trăind în pace.“