Procurorul general a anunţat că numele lui Traian Băsescu apare în aproape şaptezeci de dosare penale. Pentru unii aceasta ar fi adevărata moştenire a perioadei Băsescu. În unele dosare este doar pomenit la coada listelor, drept unul dintre beneficiarii reţelei de făcut bani şi privilegii, altele îi poartă numele pe copertă, transformându-l într-unul dintre cei mai prolifici autori de azi, iar viaţa lui – într-o comedie umană de proporţii naţionale. Fostul preşedinte nu mai răspunde chemării sirenei de partid. A lăsat-o cu proiectul politic neterminat. A dispărut undeva, trăgându-şi nepoţii cu săniuţa. E mut ca o lebădă şi nu puţini sunt cei care cred că muntele de dosare a fost ridicat doar pentru a-l ţintui şi amuţi sub el. Este un monument, adică un mormânt politic. Şi, după modelul faraonilor, pe mulţi va trage după el la loc cu verdeaţă: tovarăşe de viaţă, rubedenii, curteni şi animale de sacrificiu.
S-a spus că anunţul procurorului general este doar un act de răzbunare. Magistratul a fost uns în funcţie de Victor Ponta, iar ameninţarea cu dosarele este o revanşă târzie a acestuia pentru umilinţe ale căror sechele le suportă şi azi. Vremurile, caracterul şi destinul l-au transformat pe Victor Ponta într-un om cu tot mai puţine însuşiri: a pierdut doctoratul legalizându-şi (ilegal) furtul, e pe punctul de a-şi pierde locul de avocat în Baroul bucureştean, căpătat exclusiv pe baza doctoratului şi i se pregăteşte deja şi lui teancul de dosare de care să-şi spargă capul la final de carieră. L-a copiat fidel pe mentorul său, Adrian Năstase şi n-ar fi exclus ca şi viitorul său să fie decis de numerele mari care inventariază fraudele din dosarele sale de corupţie. Nu e primul nici ultimul pentru care contabilii sunt îngerii morţii, cei care-i cântăresc sufletul pe balanţa judecăţii şi-i numără păcatele.
Scandalul din partid a adus la suprafaţa sulfuroasă a familiei politice monştri de mare adâncime. E genul de divorţ care seamănă a omucidere. Peste umăr, la părăsirea domiciliului conjugal, Marian Vanghelie, care a fost debarasor şef şi înger protector pentru Victor Ponta, i-a transmis acestuia prin soţie să se refugieze în munţi că urmează mari dezvăluiri şi dosare. Că va rupe barajele de la Hidroelectrica, anticipa el, să mărească mizele şi aşteptările. Probabil că, asemeni altor denunţători celebri, Marian Vanghelie e dispus să depună carnetul de cheltuieli al familiei pe masa Procuraturii dacă i se va promite protecţia. Şi nu numai protecţia, ci şi un nou partid în care, alături de Mircea Geoană, să-i înroleze pe cei care vor să-i supravieţuiască lui Victor Ponta. Probabil că, în acest scenariu, Victor Ponta s-ar pregăti să devină şef de celulă de partid, în vreme ce PSD se târăşte pe ultima turnantă către penitenciarul Rahova. Asta şi merită. Oricum social-democraţia românească a fost o glumă cu strigoi a comunismului.
Dezertarea complicilor este indicatorul aproape ştiinţific al momentului în care corupţia le devine greu de suportat chiar şi celor care profită de ea. E semnul că a devenit prea toxică sau prea publică, că a căpătat proporţii de masă şi că a devenit imposibil să-i mai controlezi beneficiarii care îşi uită şefii şi încep să acţioneze de capul lor, organizând la rândul lor echipe de asalt şi reţele de corupţi de care şefii cei mari nu mai profită. Are şi omul o limită, nu poate sta în mediul acela toxic o viaţă, cu masca pe figură. Unii preferă să ia o pauză, să respire aerul curat al puşcăriei şi să se întoarcă apoi la banii păstraţi în saltea, cu sentimentul că i-au câştigat cinstit, că au plătit pentru ei. O fi parte a târgului dintre denunţători şi procuratură de vreme ce aceştia din urmă se mulţumesc cu trofeele şi nu recuperează decât o parte infimă din prejudicii.
Mult aşteptata reformă a clasei politice umple puşcăriile într-un ritm tot mai alert. Parlamentul tinde să rămână fără cvorum. Cu ocazia acesta, istoria economiei româneşti este rescrisă integral. Marile ei reuşite se dovedesc tot atâtea tunuri care au umplut bugetul de plumb şi găuri negre. Reformele au fost pretextul vandalizării repetate a buzunarelor contribuabililor, a bugetului şi patrimoniului public în beneficiul unei oligarhii a cărei componenţă nu s-a schimbat prea mult în ultimele două decenii. Revoluţionarii de profesie au devenit, în timp, reformatorii de profesie. E drept că unele dosare, ca acela referitor la vânzarea Flotei, au fost închise, cheltuielile cu judecata începând să rivalizeze cu prejudiciile din dosar. Dar multe altele sunt pe rol sau îngheţate în straturile geologice ale zelului parlamentar şi trebuie forat în profunzimi pentru a descoperi şi exploata penal poveştile de succes infracţional.
Se spune că Direcţia anticorupţie e pe punctul de a finaliza mai multe dosare care vor transforma alegerile anticipate din opţiune în necesitate. Nu se ştie despre ce este vorba, dar încurcate sunt iţele marilor dosare Microsoft şi EADS. Pe de altă parte nici nu ar trebui ca procurorii să facă din aceste dosare o fixaţie pentru a nu le da apă la moară celor care spun că zelul lor se explică prin vizibilitatea acuzaţilor şi miza internaţională a cazurilor cercetate. Corupţia românească, făcută cu capital şi corupţi autohtoni, nici măcar nu e atât de sofisticată. Mulţi au devenit dependenţi şi neglijenţi şi-i vezi în sevraj pe culoarele procuraturii, nemulţumiţi că au fost luaţi de la treabă. Sunt cei care spuneau că reformele trebuie făcute cu orice chip, deşi presupun costuri dureroase. Iar românii au plătit aceste taxe de protecţie impuse de reţelele mafiote de partid şi de stat. Au plătit totul, de la capsatoare, panglici şi afişe electorale, studiile în străinătate ale copiilor, până la rochii pentru neveste, concedii la Paris sau pe Rivieră. Nu au plătit direct, desigur, banii lor au ajuns în buzunarele intermediarilor, ale marilor denunţători de azi, profitori şi ei, cândva ai generozităţii clubului politic pe care-l sponsorizau.
Preşedintele Curţii Constituţionale spunea deunăzi că unul dintre judecători s-a plâns la Comisia Europeană de presiunile politice, spunând că se teme, „că-i e frică să mai fie judecător la Curtea Constituţională.” Nu ştim dacă nu cumva este vorba chiar despre Toni Greblă, judecătorul care trebuie acum să justifice la Direcţia Anticorupţie rochiile soţiei şi capsatoarele de la birou, ceea ce-i dă motiv să susţină sus şi tare că nu este decât o victimă a jocului politic (dar tot victimă a jocului politic a fost şi când a fost numit judecător la Curtea Constituţională), cert este că magistraţii se plâng deopotrivă şi de presiunile opiniei publice care ar distorsiona procesele, interferând cu deciziile. Dar presiunile cu pricina sunt şi ele un produs secundar al sentimentului că justiţia poate fi negociată, că un proces poate fi grăbit sau încetinit, deturnat sau suspendat dacă ştii la cine să apelezi. Jocul de şah s-a transformat de multă vreme, în imaginarul colectiv, într-o partidă de poker. Curtea Constituţională este, asemeni altor instituţii (CNA, DNA, SRI şi alte acronome), rodul negocierilor şi presiunilor politice. Şi Augustin Zegrean, şi Toni Greblă au fost, înainte vreme, politicieni, ba chiar colegi de partid, deci e posibil ca trecutul, cu prietenii şi duşmanii lui, să-i bântuie.
Justiţia are un mare handicap apărut tot din servituţile ei politice: tergiversează de 25 de ani judecarea crimelor care au transformat energia revoluţiei într-un sindrom depresiv şi într-o profundă criză morală. Procesul comunismului trenează între retorica de operetă şi amnezia contemplativă a publicului, în ciuda faptului că identitatea făptaşilor (activişti, securişti, informatori) este prea-binecunoscută. Se ştie, de pildă, cine a ordonat şi cine a înfăptuit asasinarea disidentului Gheorghe Ursu. Cunoaştem, de la anchetele preliminare, la execuţia kafkiană, toate etapele transformării lui într-o pată umană. Cu toate acestea, procesul s-a întors în faza urmăririi penale. Crimele din decembrie 1989, ca şi cele din perioada următoare au autori cunoscuţi. Vinovaţii, ştiuţi de toată lumea, alături de complicii lor ar fi trebuit să dea socoteală de multă vreme pentru faptele lor. Rămaşi nepedepsiţi până azi, ba chiar continuându-şi carierele politice şi conducându-ne destinele, în calitate de aleşi, realeşi, stimaţi, iubiţi au dat sentimentul că justiţia nu este pentru toţi şi că se pot face derogări pentru eroii întemeitori chiar dacă sunt cei care au pus şerpii în păcatele originare. Sindromul Stockholm la scară naţională! Amânarea acestor procese cu infinitele lor implicaţii morale relativizează definiţia corupţiei, a infracţiunii, a crimei, a pedepsei şi creează sentimentul că adevărul şi, implicit, dreptatea asociată lui sunt negociabile.
Dar adevărul şi dreptatea nu mai par de multă vreme cuvinte româneşti. Esenţialmente, corupţia este o infracţiune făcută la adăpostul imunităţii date de funcţie. Şi nu se putea ajunge la uriaşele prejudicii de azi, dacă politicienii nu ar fi fost crescuţi de mentorii lor care aduc din preistoria democraţiei nu doar cruzimea şi profunda lor foame de bani şi funcţii, ci şi gena impunităţii. În fapt, dacă marile restanţe morale ar fi fost rezolvate cu celeritate nu doar că s-ar fi eliminat componentele toxice din sistem şi ne-ar fi salvat de septicemia de azi, dar s-ar fi pus bazele unei justiţii care nu are prieteni, când e vorba despre adevăr.