Moldova e mai puțin atinsă decât România de obsesia cu dacii, așa că moldovenii pot citi cu mintea mai deschisă textul complet al lui Herodot, care, vorbind despre daco-geți nu spune doar că erau cei mai viteji dintre traci, ci și că erau cam trândavi și tâlhari.
„Geţii”, spune Herodot, „privesc drept cea mai mare onoare a nu munci; a ara pământul este pentru ei tot ce poate fi mai înjositor, dar a trăi din pradă socot ei că este îndeletnicirea cea mai nobilă” (Herodot, V, 6, unul din fragmentele ce ne sunt ascunse în manualele de istorie).
Atunci când nu pot să-i convingă pe alții că limba și civilizația, sau chiar specia umană, s-au născut pe teritoriul Daciei antice, unii din acei iluminați de azi pe care nu-i putem numi decât „dacopați" aduc în discuție continuitatea genetică, ADN-ul și puritatea rasei. Că e vorba de un caz clinic, de sectă nocivă, o arată chiar această obsesie a „dacopaților" cu nemurirea şi cu biologicul. Dacă ne-am lua după biologic, însă, obsesiile lor se năruiesc deja din start.
Mitul continuităţii fizice între români şi daci e la fel de şubred ca şi mitul continuităţii greceşti. Când te uiţi la greci, nu prea par a fi urmaşii lui Platon. Acel Platon al Antichității era un vlăjgan lat în umeri („Platon” e doar o poreclă descriptivă pentru spetele filozofului). Tutorele lui, şi protectorul său intelectualo-sexual, Socrate era la rândul lui o arătare ce umbla desculţă iarna, un soldat-filozof ascet, care însă la ospeţe bea băgând demn pe toată lumea sub masă… etc, etc. Grecii din Antichitate nu prea par astfel a avea mare lucru în comun cu mediteraneenii corciţi de astăzi, de pe la Salonic şi Smirna (Izmir), cu toţii grăsuţi și învârtitori de mătănii, măslinii, cu funduţul jos, burtică şi chelie prematură.
La fel e şi în România. Sectanţii se vor descendenţi din daci, dar să ne uităm puţin împrejur în metrou şi să ni-i închipuim toți burtoşii balcanici şi cucoanele şoldoase ca fiind scoborâtori de pe Columna lui Traian.
Nu ştim de fapt mai nimic despre limba dacilor. Limba română coboară direct din latină, desigur, dar etnic, fizic, noi nu suntem mai arătoşi (cu excepţia unor ardeleni şi moldoveni modeşti de la munte) decât unsuroşii pitici sicilieni de azi. Au trecut nenumărate armate asiatice pe aici, iar a vorbi o limbă latină nu implică absolut deloc o glorie genetică. La urma urmei, jumătate din Africa vorbeşte o limbă latină: franceză, spaniolă sau portugheză… lingvistic, şi dumnealor, congolezii, au dreptul să se considere urmaşii Romei.
Şi-apoi, parcă ar fi mare mândrie în a-ţi atribui o etichetă de cârtiță: „noi nu ne-am mişcat niciodată de aici“.
Afirmaţia nici măcar nu poate fi apărată tehnic-istoric, pentru că, umanitatea provenind dintr-un exod al primelor populaţii din Africa, până la urmă şi strămoşii dacilor au venit de undeva de prin Orientul Apropiat, răspândindu-se, kilometru cu kilometru, odată cu agricultura. Asta ar trebui, de altfel, să fie una din primele întrebări deranjante puse naţionaliştilor protocronişti: „începând din ce moment consideraţi că strămoşii direcţi ai românilor s-au implantat aici“?… că doar nu s-au născut din sol şi ţărână, precum acele populaţii războinice şi pure ieşite din dinţii lui Cadm.