Am văzut deunăzi, la Prime TV, un reportaj foarte curios. Protagonistul era un cetăţean refugiat din Mali care coase haine acum în Moldova. Omul nu a avut multe oportunităţi şi a îmbrăţişat în Moldova o meserie de care bărbaţii moldoveni fug ca dracul de tămîie. M-am amuzat, văzîndu-l pe post de croitor într-o încăpere mare plină cu femei cusătorese. Era singurul bărbat în acea încăpere. Aşa ceva nu am mai văzut în Moldova. În acelaşi timp, felul în care omul s-a descurcat merită toată admiraţia. Cei mai mulţi dintre bărbaţii moldoveni ar spune că pentru ei meseria de croitor e ruşinoasă.
O aserţiune a refugiatului din Africa de nord-vest m-a pus însă pe gînduri. Cetăţeanul din Mali spunea că e foarte bucuros de faptul că a ajuns în Moldova care e „mai aproape de civilizaţie…” Mărturisesc că declaraţia asta m-a descumpănit. Nu credeam că pentru unii Moldova e un soi de anticameră a civilizaţiei, un fel de model. Dar optica insolită a refugiatului poate fi înţeleasă.
Cetăţeanul din Mali nu a cunoscut nici perioada sovietică, nici anii cei mai grei ai tranziţiei. Presupun că nici acum nu a înţeles încă bine unde a ajuns. Dacă ar înţelege, dacă ar cunoaşte mai multe amănunte despre poveştile de felul vînătorii din Pădurea Domnească, ar renunţa repejor la cuvintele măgulitoare.
Eu cred iată ce. Cu cît mai mult trăieşte omul într-un anume loc, cu atît mai multe cunoaşte despre locul cu pricina. Teamă îmi este că peste vreo cinci ani refugiatul din Mali nu se va mai simţi aici mai aproape de civilizaţie, ci ca într-un ţarc al mişmaşului etern…