Lungmetrajul documentar „Toto și surorile lui” semnat de regizorul român stabilit în Germania Alexander Nanau a fost difuzat ieri, în cadrul festivalului cinematografic „One World” de la Praga. Istoria copiilor romi din România a ridicat în picioare publicul, iar aplauzele de după film n-au contenit timp de câteva minute. „Toto și surorile lui” i-a adus lui Nanau numeroase premii și distincții cinematografice internaționale, printre care şi marele trofeu la Festivalul de Film „Premiers Plans” de la Angers. În aprilie, „Toto și surorile lui” va fi proiectat la Festivalului Internaţional de Film Tribeca de la New York.
La București, într-un ghettou al romilor din cartierul Ferentari, Totonel (10 ani) cu surorile lui, Andreea (14 ani) și Ana (17 ani) își așteaptă mama de la închisoare. Sunt lăsați în grija unchilor care se droghează. Ana, sora mai mare, a intrat și ea în acest cerc vicios. Copiii sunt nevoiți să aibă grijă singuri unul de altul. Istoria lor e tot de ce a avut nevoie regizorul Alexander Nanau pentru a repune în discuție problema discriminării romilor.
Nu a vrut să facă un film „ONG-ist”. Dimpotrivă, a oferit o privire „la rece” în intimitatea unor copilării traumatizate. Pentru a le povesti istoria, Nanau a abordat un stil observaționist, cu atenție la detalii, dar fără a interveni în ceea ce se întâmplă în fața camerei de filmat.
Cristiana Nicu (stânga) alături de prietenele sale după vizionarea filmului „Toto și surorile lui”
Cristiana Nicu, o tânără din România care muncește în Cehia, mi-a spus că românii sunt cei care ar trebui să vizioneze filmul.
„Cred că e foarte important pentru a schimba percepția. Nu cred că e vorba despre schimbarea imaginii României peste hotare, este o problemă acută la noi și tindem să dăm vina pe țigani orice s-ar întâmpla. Și atunci cred că e foarte important să fie văzute lucrurile dintr-o altă perspectivă.”
Regizorul Alexander Nanau a dat de înțeles și el că imaginea romilor, așa cum e percepută de societate, nu coincide cu realitatea. I-a filmat pe unchi și pe prietenii lui drogându-se, dar fără a-i judeca în nici un fel. Dimpotrivă:
„Ei chiar erau niște băieți inteligenți, fără glume. Ei sunt exact Totonel, dar fără ajutorul de care au avut nevoie să iasă de acolo. Totonel ar fi putut ajunge ca acești oameni. Era o provocare și pentru ei, să arate lumii cum trăiesc. Cred că și ei ar fi vrut ca ceva de acest gen să se fi întâmplat când au fost copii.”
Nanau își iubește personajele, și pe cele principale, și pe cele secundare.
„Acum câteva zile a murit Albert Maysles, care pentru mine a fost un mare model pentru cum fac filme și când am descoperit opera lui cumva mi s-a deschis o portiță către ce voi face. El spune foarte clar: Love your characters, love your subjects, get close (Iubește-ți personajele, apropie-te. – n.r.). Nu poți să faci un film documentar fără să ai o relație puternică cu oamenii despre care faci filmul, este imposibil.”
Your browser doesn’t support HTML5
„Toto și surorile lui” la Praga
În raportul publicat recent de Amnesty International, organizația pentru drepturile omului enumeră discriminarea romilor printre cele mai importante probleme cu care s-a confruntat societatea românească în 2014. Kaal, un tânăr din Danemarca, speră că documentarul va fi privit de cât mai multă lume, deși se teme că prea puțini sunt interesați de subiect.
Toto și Andreea în timpul vizionării unei scene tăiate din film despre sărbătoarea Paștelui la biserică
„E un film despre viața unor fete foarte puternice care trebuie să facă față unor situații grele și să învețe să supraviețuiască pe cont propriu. Andrea trebuia să aibă permanent grijă de fratele ei mai mic, să-i fie prin preajmă tot timpul. E o responsabilitate inimaginabilă pentru o fetiță de 14 ani.”
Înțelegerea intimă dintre artist și personajele sale s-a văzut cu ochiul liber din gesturile părintești ale lui Nanau de a aranja cravata lui Toto și din felul în care se înțelegeau între ei fără cuvinte. Toto mi-a spus că pentru el, Alexander este ca un tată, iar pentru Andreea regizorul a devenit un exemplu de urmat în viață. Aplauzele de la final nu erau atât pentru măiestria regizorului, cât pentru curajului de care au dat dovadă Toto și surorile lui.