Richard al III-lea nu e un personaj istoric oarecare. Descoperirea care l-a readus în prezent e un fapt uluitor, potrivit cu un rege înconjurat de fapte și legende uluitoare. Reputația sinistră stabilită de piesele lui Shakespeare a dat un relief extraordinar figurii istorice. Dincolo de profilul uman, Richard al III-lea a fost ultimul rege englez care a murit pe cîmpul de luptă.
Moartea lui Richard al III-lea în bătălia de la Bosworth a schimbat istoria Anglirei, după ce a pus capăt unei dinastii și a adus pe tron o alta. Richard al III-lea a fost ultimul rege al dinastiei Plantagenet, iar învingătorul lui, Henric al VII-lea, a devenit primul cap încoronat al dinastiei Tudor. Ucis cu ferocitate medievală, Richard al III-lea a fost, la rîndul lui un personaj tipic medieval. Înconjurat de intrigi, comploturi, rivalități, sînge și răzbunări. Richard al III-lea fost parte a interminabilului măcel care a reglat succesiunea la tron și relațiile de putere în epoca lui. Regele a dat ordine de execuție care i-au costat capul pe doi din nepoții lui, copii abia trecuți de 10 ani. Securea călăului a scos din joc și aliați care știau prea mult și rivali în ascensiune. Aici, în această baie de sînge, ambiții și logică necruțătoare, a fost găsit regele Richard al III-lea de geniul lui Shakespeare. După mai bine de 500 de ani, protretul încheiat de Shakespeare a fost readus în discuție, odată cu descoperirea osemintelor de la Leicester.
Scheletul dezgropat de arheologi purta urme care arătau evident că bărbatul ucis a fost îngropat legat de mîini, o formă de umilire și degradare aplicată de un dușman nemilos și nelegiuit, adică exact ce spun cronicile demult uitate ale vremii. Imaginea proiectată de Shakespeare a fost atît de puternică și credibilă artistic încît realitatea a devenit neverosimilă, iar reprezentarea artistică a amuțit orice altă variantă.
Cronicile, aduse abia acum în discuție de istorici încurajați de descoperirea de la Leicester, vorbesc de un Richard al III-lea mult mai uman decît imaginea monstrului adus printre noi de teatrul lui Shakespeare; un rege care a încurajat reformele judiciare, a sprijinit accesul la justiție al celor lipsiți de bani pentru cheltuieli judiciare, a prețuit cartea și a promovat propagarea limbii engleze în situații și documente oficiale.
După 530 de ani, episodul extraordinar de la Leicester a răscolit spre luare aminte raporturile între istorie, memorie și creație. Se vede acum ceva mai deslușit, rolul pe care propaganda politică în favoarea dinastiei la putere l-a jucat în creația lui Shakespeare. Geniul netăgăduit al lui Shakespeare a fost purtat de un om în carne și oase, un om al vremurilor lui care a vrut poate să își dovedească fidelitatea față de stăpînii zilei și ostilitatea față de orînduirea înlăturată de aceștia.
Adevărul istoric e rareori singur și umblă, încă mai rar, slobod prin lume. Legende, interpretări artistice de mare calibru sau interpretări de presă mai puțin meritoase, se alătură adevărului pe care îl schimbă pînă cînd produc o nouă versiune, niciodată total străină dar, în mod sigur, mult diferită de ce a fost odată faptul istoric gol. Ce s-a întîmplat la Leicester deschide un capitol tulburător. Mijloace de detecție și investigație neverosimile pînă de curînd recuperează trecutul efectiv îngropat sub noi și îl reînvie aducîndu-l în dezbaterea redeschisă.
Pentru cei din afară, de pildă pentru toți cei ce au văzut duminica trecută la Leicester, sicriul cu rămășițele lui Richard al III-lea, legătura cu istoria ia o formă necunoscută și amețitoare. Ce a fost și a dispărut se întoarce într-un prezent de neprevăzut chiar acum 20-30 de ani. Un prezent care se extinde spre viitor și, în același timp spre un trecut pe care îl recuperează fizic. Istoria timpurilor demult duse e, deodată, un episod în curs de elucidare sub ochii noștrii. Linia care ne desparte de ce nu mai e se subțiază. Un continuum care comasează trecutul și prezentul s-a pus în mișcare și ar putea deveni într-un viitor apropiat noua dimenisune temporală a lumii. Amețitor. Și, deocamdată, greu de pătruns.