Oricine poate măsura distanța uriașă la care se situează Republica Moldova față de țările din Occident: nivel de viață, justiție, conduita funcționarilor publici, starea drumurilor, calitatea serviciilor medicale etc. Mai există însă o diferență, care multora poate li se va părea insignifiantă, și totuși ea trădează o mentalitate. Și anume: absența de pe piața editorială de la noi a unor cărți de mărturii, biografii, jurnale personale ale unor foști demnitari, consilieri sau miniștri, adunând informații și reflecții din perioada în care acești autori s-au aflat în preajma unor oameni politici influenți, președinți sau șefi de guvern, poziție din care i-au putut observa îndeaproape. Și în pofida a ceea ce se crede, această poftă de a ști, vorbi, de a umaniza culoarele puterii, relevă nu doar predilecția, să-i spunem „voyeuristă”, pentru un anumit gen de literatură, ci și un nivel de prosperitate care-ți permite răgazul de a consuma asemenea lucruri. Mai ales că latura pedagogică nu este deloc de neglijat. O experiență politică, fie și trecută printr-o grilă subiectivă sau chiar pigmentată cu accente vindicative, reprezintă adevărate pagini de istorie, ne ajută să înțelegem mai bine resorturile unor întâmplări sau decizii care ne-au marcat. Genul acesta de scrieri desacralizează puterea, îi aduce pe oamenii politici sub lumina reflectoarelor, îi supune unei judecăți demistificatoare.
O carte lansată săptămâna trecută la Bookfest, judecând după reacțiile presei și ale televiziunilor, face furori în România. Fostul purtător de cuvânt al președintelui Traian Băsescu din perioada 2004-2007, Adriana Săftoiu, a publicat un volum de confesiuni, intitulat „Cronică de Cotroceni” (Polirom, 2015). Aspectele „scandaloase” ale acestei cărți au împărțit lumea în două tabere: unii îl apără pe Băsescu, acuzând graba cu care un fost consilier al său, supus, probabil, unui consemn de loialitate și confidențialitate, dă în vileag detalii, inclusiv picante, din intimitatea președintelui; alții văd în această carte o jubilație a adevărului, confirmându-le părerea proastă despre fostul „locatar de la Cotroceni”. Se mai spune că jurnalul doamnei Săftoiu se înscrie în trendul demitizator al „moștenirii Băsescu”, subminată deja prin faptul că succesoarea politică a fostului președinte, Elena Udrea, tot ea și personaj în cartea Adrianei Săftoiu, urmează să răspundă în justiție pentru acte de corupție.
În Republica Moldova, asemenea dezvăluiri din culoarele puterii sunt deocamdată de neimaginat, deși istoria noastră post-sovietică ne livrează suficient material pentru niște cărți de mărturii incitante. Am putea cita, desigur, volumele de memorii ale foștilor președinți Snegur și Lucinschi, numai că cei care le-au redactat, „autorii din umbră”, au avut grijă să modeleze cât mai convenabil traseul acestor „făuritori de țară”, traseu cu atât mai „eroic” cu cât am ajuns ca orice impostor mai impertinent și mai șmecher să devalizeze băncile moldovenești fără să pățească nimic.
La noi, până să aflăm tabieturile oamenilor politici moldoveni sau biografiile lor secrete, nu putem smulge de la ei informații elementare de interes public. Politicienii decid ce să citim și ce nu, ce să aflăm și ce nu, și doar presa îi mai obligă să-și deschidă gura. Tot ce s-a aflat din culisele politicii moldovenești datorăm unor „scurgeri” controlate de informații sau certurilor dintre clanuri, confidențelor celor care au defectat sau trădat adesea contra unor onorarii mai grase decât simbria „stăpânului”.
Să dăm două exemple, unul „negativ” și altul „pozitiv”, ce reflectă camuflajele politicienilor moldoveni. Primul ar fi președintele parlamentului Andrian Candu, care sub tirul unor investigații jurnalistice independente a trebuit să admită că a fost (mai este?) reprezentantul unor firme străine cu interese în Republica Moldova. În loc să-și asume franc această postură, dl Candu a cerut instituțiilor statului „să ia urma” jurnaliștilor care au aflat aceste lucruri despre el. Celălalt exemplu e Viaceslav Negruță, fost ministru al Finanțelor, condamnat de instanță la 3 ani de închisoare cu suspendare. Abia după pronunțarea sentinței dl Negruță a făcut cunoscute detalii pe care un funcționar de stat ar fi trebuit să le dezvăluie mai de mult, pentru a încerca să atragă atenția opiniei publice asupra fărădelegilor din sistemul bancar.
Dar cel mai misterios personaj din politica basarabeană, omul cu două identități, rămâne, indiscutabil, „oligarhul” Vlad Plahotniuc, ajuns la un moment dat Prim-vicepreședinte al Parlamentului. Despre el se scrie că ar controla instituții de stat, justiția, procuratura, că ar deține mai multe televiziuni și alte afaceri mănoase. Și în general că tot ce se întâmplă rău în Moldova i se datorează într-o proporție covârșitoare. Cu atâtea acuzații la adresa sa, dl Plahotniuc a încetat de mult să se apere, mizând pesemne chiar pe această supraexpunere mediatică și pe lehamitea publicului, mai ales că învinuirile care-l vizau nu s-au finalizat în justiție.
Acest model de politician – ascuns, manipulator, duplicitar, care se vrea omnipotent, dar fără a avea curajul să se manifeste deschis, să-și scoată viața la vedere –, e întruchipat „în absolut” de Vladimir Putin. Cu cât e mai criptat, mai non-inteligibil, cu atât, crede el, degajă o forță de paralizie și o spaimă mai mare asupra oamenilor din țara lui și asupra „partenerilor” din străinătate.
În Moldova, cei care se află sau au stat, la un moment dat, în preajma puterii își țin gura sub lacăt. Sunt legați prin omerta ca niște complici. Poate că e o impresie nedreaptă, dar de unde să știm?... Puterea ocultă se întemeiază pe tăcere, pe lipsă de transparență. De aceea, n-ar fi exagerat să spunem că atunci când moldovenii vor prinde gustul de lectură, când în general își vor dezvolta pasiunea cunoașterii și spiritul critic, vor face pasul decisiv spre o societate a justiției și a emancipării democratice.