PNL o ţine dintr-o şedinţă într-alta. E un fel de a le face program comun unor foşti adversari declaraţi, pentru a-i dresa şi a-i forţa să împartă aceeaşi pâine amară a opoziţiei. Acum stau la masă ca nişte dogi germani, zâmbindu-şi larg cu dinţii la vedere. De data aceasta şi-au votat programul de guvernare denumit ambiguu „Reclădirea Naţională”. Acesta reia temele campaniei prezidenţiale, este plin, ca orice alt program de guvernare, de bune intenţii şi pare, într-o Românie imprevizibilă şi minată de bombele cu ceas lăsate de anterioarele guvernări, candid ca o carte de poveşti cu zâne bune şi zmei răi.
Programul porneşte de la prezumţia pionierească a unei Românii eroice, dispuse la eforturi colective şi de durată pentru impunerea interesului naţional. Se vorbeşte despre predictibilitate pe termen lung, creativitate şi competiţie într-o ţară în care regulile se schimbă de la o zi la alta, creativitatea ţine doar de disimularea buzunarului grupurilor de interese iar competiţia se rezumă la licitaţii şi concursuri trucate în favoarea clienţilor de partid. Este evocat un patronat înclinat către concesii şi colaborare „pentru stimularea şi impunerea pe plan mondial a industriilor creative” şi este promisă încurajarea formării unei generaţii tinere de antreprenori.
Din sintaxa întregului program curg laptele şi mierea marilor utopii, deşi pe alocuri e scris cu o mână rigidă de funcţionar care aruncă textul, altminteri plin de bune intenţii, în abisul unei semantici de neînţeles şi comice. Această ceaţă stilistică în care ne sunt evocate „eficientizarea şi implementarea mecanismului de prevenire şi identificare ex-ante (sic!) în achiziţii publice” sau „contextul de securitate care proiectează dezvoltări”, face ca drumul de la teorie la practică să fie şi mai greu de nimerit. Iar dacă ne întoarcem ochii de la viitorul de aur promis de programul de guvernare către prezent s-ar putea să avem un şoc emoţional.
Nimic din bine-intenţionatul program nu explică de pildă divergenţele dintre politicienii liberali la votul pentru alegerea primarilor dintr-un singur tur de scrutin (primarii PNL se opun în mod deschis votului în două tururi) sau la cel pentru relaxarea regimului de incompatibilitate. De asemenea, lupta împotriva abuzurilor descrisă epic în programul de guvernare nu se potriveşte cu multele situaţii în care opoziţia liberală a fost ineficientă sau chiar complice, votând împotriva arestării sau a începerii cercetării penale în cazul colegilor de partid.
Votul unanim pentru programul de guvernare este o demonstraţie de putere şi un nou pas către mai vechea marotă liberală: înlăturarea lui Victor Ponta şi formarea unui guvern PNL înainte de alegerile de anul viitor. Nu sunt singurii care se gândesc la acest scenariu. În recent publicata sa carte, preşedinte Iohannis se lansează în speculaţii de bucătărie politică parcă pentru a dovedi că, deşi nu are încă îndemânarea lui Traian Băsescu, poate învârti cu folos prin cazanele în clocot de pe scena publică sau din culisele partidelor. O guvernare până la alegeri ar dăuna sănătăţii electorale a PSD, este de părere preşedintele. Nu e clar cum va fi realizată o majoritate parlamentară care să înlăture guvernul Ponta care pare mai sigur ca niciodată pe susţinerea sa politică. Motivul pentru care PNL întârzie depunerea moţiunii de cenzură pe tema votului prin corespondenţă până pe cinci iunie nu pare să fie certitudinea că peste vară, în timpul vacanţei parlamentare, un nou guvern liberal va conduce ţara prin ordonanţe, ci teama că nu vor reuşi să adune semnăturile necesare, mai ales că liberalii nu au votat proiectul de lege iniţiat de Mişcarea Populară pe acelaşi subiect. Subiectul în sine, chiar dacă important, nu are lipici la electoratul intern şi, pentru mulţi, guvernul ar merita să cadă în primul rând pentru corupţie. Există comentatori care chiar consideră că PNL este defazat şi că, dacă tot face efortul, l-ar putea face pentru cauze mai nobile.
Premierul Victor Ponta, pe care înţelepciunea partidului l-a învăţat să mizeze pe nepăsarea şi delăsarea oamenilor ca pe o forţă primordială a naturii, este convins că PNL nu va depune textul moţiunii pe cinci iunie. Premisa de la care porneşte are ceva consistenţă: zilele trecute moţiunea simplă propusă de senatorii liberali pe teme de agricultură a căzut la vot. Mai mult, zece din cei peste 53 de semnatari au votat împotrivă. Victor Ponta vrea să facă un ban cinstit pariind cu oricine că moţiunea nu va fi depusă niciodată, tocmai din pricina conflictelor şi fricţiunilor din principalul partid de opoziţie. Le cunoaşte bine slăbiciunile, doar s-a folosit de ele când au guvernat împreună. Aşa a şi reuşit să-şi pună pe zid trofeul lui Călin Popescu Tăriceanu, gigant de buzunar al politicii româneşti, al doilea om de paie în stat şi creierul mic al premierului în chestiuni de strategie politică. Tocmai aceste mişcări giroscopice interne imprimă PNL-ului o traiectorie atipică pe traseul către preluarea puterii: uneori face paşi către dreapta, alteori se împiedică sau intră în bucle temporal-spaţiale.
Cea mai recentă controversă internă a fost declanşată de cazul Rarinca. Mariana Rarinca a fost angajată la firma soţului pe-atunci viitoarei preşedinte a Înaltei Curţi, Livia Stanciu. Firma cu sediul în Galaţi a mers cum au mers toate lucrurile în România, din împrumut în penalizări, până la desfiinţare. Între timp, soţul a răposat şi şi-a lăsat angajata împovărată în datorii drept pe care a venit la Bucureşti să le recupereze de la Livia Stanciu, devenit deja şefa celei mai înalte instanţe de judecată. Aceasta i-a dat papucii şi nişte mărunţiş. Pentru că insista, a dat-o în judecată susţinând că o şantajează. Într-o primă instanţă, dna Rarinca a fost condamnată la trei ani cu suspendare şi a stat la închisoare în arest preventiv mai bine de jumătate de an. Măreţia dreptului nu se putea afirma atât de glorios fără neprecupeţitul ajutor primit de la Direcţia anticorupţie care şi-a trimis procurorii să amuşine prin locuinţa Marianei Rarinca pentru a o învăţa minte să se pună cu cavalerii dreptăţii. După alte cinci luni de la eliberare, adică în mai 2015, altă instanţă, Curtea de Apel, dispunea prin sentinţă definitivă şi executorie achitarea ei. Nu ştim ce se întâmplă cu banii pe care familia Stanciu teoretic încă îi mai datorează fostei angajate. E posibil ca aceasta să-i recupereze ca daune, plătite de la buget.
Nici nu se poate un caz mai clar care să demonstreze că şi justiţia (ca şi bugetul, resursele naturale sau fondurile europene) se împarte cu prietenii şi clienţii. Un duş rece pentru idealiştii care vorbesc despre relaţia dintre „democraţie şi o justiţie funcţională” şi despre „credibilizarea justiţiei”. Afacerea Rarinca a dovedit cât de flexibil este sistemul când e vorba despre şefii lui şi tocmai de aceea preşedinta Înaltei Curţi şi procurorul şef de la Direcţia Anticorupţie ar trebui măcar să explice public ce nu înţeleg din inviolabilitatea libertăţii şi siguranţei persoanei. Mai mult, ar trebui să spună şi ce legi aplică şi cum funcţionează acestea când dispun cercetarea în libertate sau în arest la domiciliu a unor persoane bănuite de culpe mult mai grave: fraude de zeci de milioane de euro, instituţionalizarea unor grupuri infracţionale... Poate că, atunci când decid ca un infractor mai influent să stea acasă pe timpul cercetărilor penale, respectă selectiv nou-adoptatele modificări ale Codului Penal care au înlocuit sintagma suspiciuni rezonabile cu indicii temeinice pentru a justifica arestarea preventivă. Cert este că acelaşi Popescu Tăriceanu, în calitatea sa de al doilea om în stat, a trimis o scrisoare în care cere, pe un ton hazliu de fioros, nici mai mult nici mai puţin ca preşedintele Iohannis să dispună demiterea „sau demisia” (sic!) celor două magistrate. Nici sentinţa şi nici scrisoarea preşedintelui Senatului n-o fac însă pe preşedinta Înalţii Curţii să dea înapoi. Nu va demisiona pentru că nu are de ce.
Scrisoarea preşedintelui Senatului este un nou glonţ care şuieră pe la tâmplele statului de drept, dar pare şi un fel de a-l determina pe Klaus Iohannis, altminteri cu viziera coborâtă, să schiţeze o reacţie de indignare sau de susţinere. Nu e prima dată când un partid cere demiterea unui înalt magistrat, speriind Vestul cu imixtiunea în treburile justiţiei şi încălcarea separaţiei puterilor în stat, aşadar nu ar trebui să pară nimeni – nici parlamentari, nici comentatori - prea suprins. Au făcut-o în trecut şi PNL, şi PSD şi mulţi alţii. Probabil însă că niciodată această problemă nu pare mai actuală şi mai îndreptăţită. Preşedintele României s-a derobat spunând că nu intră în atribuţii sale să-i concedieze pe magistraţi, ferindu-se să comenteze incidentul. Nu are nimic de spus despre execuţia sângeroasă a unei persoane particulare, nici nu pare preocupat că abuzuri de acest tip se vor fi întâmplat de nenumărate ori până acum şi, în lipsa unei reacţii la nivel înalt, se vor mai întâmpla, fără doar şi poate. Deşi PNL tace şi el respectuos, de teamă să nu facă vreo gafă faţă de preşedinte acum, când cartea lui a devenit bestseller, Ludovic Orban, prin gura căruia se consideră de multă vreme că vorbeşte fără să gândească partidul, spune că este şi el în favoarea destituirii magistraţilor. Preşedinta Înaltei Curţi are mai multe motive să-şi dea demisia, susţine parlamentarul liberal cerând şi el intervenţia preşedintelui Iohannis şi a ministrului Justiţiei. Ludovic Orban este nu doar prim-vicepreşedinte PNL, ci şi şeful grupului PNL din Camera Deputaţilor, aşadar e de bănuit că în spatele său se mai află şi alţi doritori.
Aceste cereri sunt interpretate de unii drept agonia democraţiei în războiul dintre puterile statului. Poate că au dreptate, dar fără să vrea, într-un mod pervers. Principiul de independenţă a justiţiei necontestat de nimeni făţiş a transformat sistemul judiciar într-o cetate inexpugnabilă şi autonomă. Din acest punct de vedere, seamănă ca două picături de apă cu celelalte două puteri în stat, organizate şi ele pe principiul de castă, autonome, autocefale, conduse după reguli proprii, aproape incontrolabile din exterior. Între aceste puteri funcţionează un darwinism feroce: politicienii ar vrea să-i demită pe magistraţi, iar aceştia, la rândul lor, vor să bage cât mai mulţi politicieni la puşcărie. Guvernul îşi face propriile legi cu ajutorul ordonanţelor şi-şi trimite corpul de control sau Fiscul pe capul incomozilor. Carnea de tun a acestor războaie o reprezintă, fireşte, oamenii obişnuiţi, anonimii care stau la coadă la Fisc, la oficiul de şomaj sau la graniţă. Cei care cred că, atunci când războiul instituţional nu le mai ţine de foame, cele trei puteri ies să ciugulească un mic dejun pe stradă.