Svetlana Suveică s-a născut în 1971 în sat. Gașpar, r. Edineț. Absolventă a Facultății de Istorie a Universității de Stat din Moldova (1993). Doctor în istorie a Universității „Al.I. Cuza” din Iași (1999). Conferențiar la Universitatea de Stat din Moldova, actualmente cercetător la Institutul de Studii Est și Sud-est-europene din Regensburg, Germania. Bursier Fulbright la Universitatea din Stanford, California (2009-2010) și bursier Humboldt la IOS Regensburg (2012-2014). A făcut cercetări în arhivele din SUA, Marea Britanie, Germania, Ungaria, Romania și Republica Moldova. Autor a două monografii și a unei serii de articole în reviste de specialitate privind integrarea Basarabiei interbelice în cadrul României, schimbările instituționale din Basarabia și Transnistria în Al Doilea Război Mondial, transformările sociale și politice din spațiul post-sovietic.
Luni
Încă acasă, la Regensburg. Beau în fugă cafeua, încercând să mă concentrez asupra întrebărilor mezinei care curg gârlă: cui am cumpărat cadouri, cine mă va aștepta la aeroport, dacă mi-am notat să cumpăr bomboane cu nucă de la „Bucuria” ...
Până a lua avionul spre casă e o zi de muncă la birou. Sedința bilunară a institutului. Mă prind la gândul că aici, în Germania, aștept cu nerăbdare ședințele: încep minut în minut, nu sunt nici lungi, nici scurte, fiecare povestește ce a lucrat, pe cine a contactat, ce a realizat și cu ce probleme se confruntă. Urmează opinii, sugestii, sfaturi, cum și ce să faci mai bine si – important! – cum să-ti prezinți reușitele, pentru ca acestea să devină vizibile și să incite interesul celor din domeniu. Un fel de communication and dissemination marketing, care are specificul său pentru domeniu științelor socio-umane. Nemții știu cum trebuie să arate produsul finit înainte de a-l produce, cine va beneficia de el și în ce mod, și cum trebuie să fie prezentat publicului.
Îmi trag sufletul la aeroport. Cea de-a doua cafea, una târzie de tot, e însoțită de cititul la fel de târziu al presei. Multiplele titluri despre comemorarea deportărilor la Chișinău și în alte colțuri ale țării mă poartă cu gândul la „Acul” bunicii Tatianei Țîbuleac, care i-a însoțit pe deportați în Siberii, a ascultat bocete, a cârpit gauri, a însăilat inimi sfâșiate de durere, a cusut destine. Al cui e acest trecut, despre care știm foarte puțin, care e mereu pus la îndoială și interpretat în dependență de interese politice? Al nostru. Odată asumat în toată complexitatea sa cu empatie și discernământ, trecutul are șanse să devină parte a prezentului, indiferent de etnie sau culoare politică. Nu o rană sângerândă pentru care căutăm și nu mai găsim leac, ci o parte contructivă a prezentului, una care să determine comportamentul și deciziile noastre, cele de azi și de maine.
Marți
Dimineața la mama acasă, cu cafea și plăcintă. „Ce viață trăim ... copiii îmi sunt în Germania, finii - în America, prietenii - în Italia, elevii - in Franța ... Cine-o fi crezut”, se vaicară mama prietenei mele de studenție, cu care am trăit bucuria revederii în miez de noapte la aeroport.
De două decenii încoace moldovenii știu pe de rost orarul maxi-taxi care pleacă la Milano sau Paris, cât costă un transfer de bani prin sistemul Lider sau cum se raportează valuta națională a Portugaliei la moneda europeană, sau cine dintre moldoveni nu deosebește mirosul de pască italiană Colomba, care face concurență celei moldevenești?! Moldovenii plecați știu, în schimb, cu cât a crescut benzina pe semestru, cât costa un kg de carne la Piața Centrală, cu cât plătesc mai mult cei de la țară să tragă o fugă până la raion, ce se poate întâmpla în cazul în care nu ai avut bani să-ți procuri o poliță medicală și cum ai noștri se luptă cu fluctuațiile din ce în ce mai dese ale leului. Și cei de aici, și cei de acolo se întreabă: „Unde-i miliardul”?
Îmi aduc aminte de cuvintele lui Grigore Vieru: „Nu mă tem de sărăcie, dar mă tem că nu-i văd capătul”.
Miercuri
Svetlana Suveica
Pregătesc cu fiica mai mare dosarul pentru a aplica la o facultate în Germania. Cred că nu este nici un moldovean, acasă sau peste hotare, care să nu fi auzit de Maia Sandu și de „camerele de la BAC”. Reformele dau roade. Mai e nițel de lucru, exact la capitolul despre care spuneam mai sus: cum să facem ca absolventul nostru să beneficieze de rezultatele obținute de pe urma efortului. O soluție ar fi să eliberăm diploma de BAC cu o singură medie, cea de la examen și cea de studii. Asta pentru că în țări precum Germania nota din suplementul la diplomă nu se ia în calcul. „Dacă voi acolo, în Moldova, nu calculați media examenelor și a studiilor, de ce ar trebui să o calculăm noi aici pentru voi?!”, îmi răspunde la nedumerirea mea un funcționar al Agenției bavareze de echivalare a diplomelor. Îi dau dreptate. Mai avem de muncă, dar principalul e că am urnit carul din loc. De un premier ca Maia Sandu are nevoie Moldova. Acum!
Joi
Mă văd cu o veche prietenă, răscolim amintiri... „Unde ti-a plăcut mai mult să locuiești: în Anglia, la americani sau la nemți?” Constat că jumătate din ultimii 15 ani i-am trăit altundeva decât în Moldova. În fiecare din aceste locuri am muncit, mi-am testat abilitățile – uneori altfed decât cu pixul în maină - , și m-am bucurat când mi-a fost apreciat efortul. Este un exercițiu riscant,
Confruntându-te cu necunoscutul, afli cât și de ce valorezi tu pentru alții...
dar enorm de prețios, să încerci să te afirmi într-un alt domeniu decât profesezi. Atunci când ieși din zona de confort îți pui în funcțiune alte cunoștințe și abilități decât cele obținute odată cu diploma, anume atunci îți testezi curajul și limitele. Confruntându-te cu necunoscutul, afli cât și de ce valorezi tu pentru alții. După o astfel de experiență care îți lustruiește aripile, vrei să zbori. Nu neapărat departe, ci neapărat sus...
Am zburat! Mi-am făcut prieteni, am învățat de la ei cum e să-și iubești țara de la distanță. Am făcut mămăligă împreună cu italienii, cu nigerienii și cu francezii la Londra, am dansat împreună cu ucrainenii și americanii „Hora din Moldova” la Stanford, am degustat împreună cu bavarezii Rosu de Purcari la Munchen. Zbor!
Vineri
Zbârnâitul stringent al telefonului înterupe ritualul cafelei de dimineață, care nu mai are gust, nici miros. A decedat o rudă.
Acolo, între străini, moartea e undeva departe. Despre faptul că a decedat vecinul de scară, un fost preot, am aflat abia la o lună și ceva de la deces, atunci când i-a fost sigilată cutia poștală. Pe palierul nostru locuiește o vecină de 100 de ani, care de peste trei decenii e la pat și necesită îngrijiri speciale. Deși nu am văzut-o niciodată, mereu mă întreb cum e... si mă uit la cutia poștală. Aici, la noi, între ai noștri, cu asta încep convorbirile telefonice: cum te simți, ce mai e nou prin sat. Decesurile sunt noutățile care se spun primele. Apoi urmează nunțile și botezurile.
Mă apucă o tristețe de nedescris: pentru al meu bunel, vocea firavă a căruia tremură la telefon, pentru mama care nu mai are sănătate să-l viziteze ori decâte ori și-ar dori, pentru satele noastre cu casele înșirate ca mărgelele pe deal: gârbovite de vreme, cu ferestrele întunecate și porțile ruginite ...
Sâmbătă
Privesc prin geamul îngust al avionului blocurile Chișinăului care se fac tot mai mici. Observ cu tristețe că sejurul meu acasă a fost poate cel mai scurt din câte le-am avut până acum. A fost unul care a urmat înscrisul în agendă: notat acolo, făcut aici. Nu am reușit să merg la țară, să privesc în ochii înțelepți ai bunelului și să-i zic cu mândrie: „Am absolventă!” Las în urmă o vorbă nespusă mamei, o îmbrățișare datorată unei pretene, o plimbare planificată cu fiica la Valea Morilor, dar pentru care nu am mai avut timp.
De luni pînă sâmbătă e mai puțin de o săptămână, dar câte s-au schimbat! Și cea care pleacă nu mai e cea care a venit ...