Serghei Paradjanov (1924--1990) a fost unul dintre cei mai străluciți și neconvenționali regizori și artiști vizuali ai perioadei sovietice postbelice. Personalitatea debordantă a atras atenția autorităților sovietice, iar bisexualitatea sa a oferit acelorași autorități un pretext concret pentru a-l aresta și încarcera (1974-1978), privându-l astfel de șansa de a face și mai multe filme. A plătit așadar un foarte mare preț personal pentru îndrăzneala de a visa în contra societății și cinematografiei epocii. A fost acuzat de a fi vândut aur și de a fi întreținut relații homosexuale, pentru care a ispășit patru ani dintr-o sentință de 11. A respins aceste acuzații și foarte mulți din observatorii atenți ai scenei sovietice consideră că a fost judecat în realitate pentru devierea de la norma realismului socialist sovietic și pentru a se fi asociat cu intelectuali naționaliști ucraineni.
În anul 1982, Paradjanov trăia în bucătăria casei mamei sale din Tbilisi, în condiții precare, împiedicat de aceleași autorități sovietice să mai facă filme (și asta deși „Culoarea rodiilor”/ „The Color of Pomegranates” fusese extrem de bine receptat la festivalul de film de la New York, încă din anul 1980). Tot în 1982, o serie întreagă de artiști, scriitori, jurnaliști (ș.a.m.d.) de varii orientări politice, publicau în New York Review of Books un apel în favoarea lui Serghei Paradjanov, deplângând condiția mizeră a artistului. Printre ei, Joseph Brodsky, Roger Tatarian, John Updike, Joel Oppenheimer...
***
Paradjanov a fost un artist care a lucrat în limbi diferite (ucraineană, georgiană, armeană, azeră), iar această pregnantă intersecție culturală se manifestă din plin în producțiile sale vizuale. Etnic armean din Tbilisi, educat în Rusia, Paradjanov a turnat primul său film în Ucraina. Își face intrarea în marea familie a cinematografiei internaționale abia în 1964, odată cu „Umbrele strămoșilor uitați” („Tini zabutykh predkiv”), film în care redă o tragică poveste de dragoste în sânul unei culturi minoritare din Ucraina, cea a huțulilor. Reușește să combine în această peliculă atenția pentru ritualurile și cultura materială a respectivei minorități cu o cinematografie dinamică, un festival de culoare și o ingenioasă coloană sonoră.
În contextul în care a existat, în anii '60 ai veacului trecut, o întreagă discuție despre identitatea națională, mai ales în Ucraina, filmul lui Paradjanov a devenit rapid o armă în dezbatere. Tema complexității identității naționale avea să fie lărgită de regizor în probabil cea mai cunoscută peliculă a sa, „Culoarea rodiilor” (o evocare poetică și stilizată a vieții de secol XVIII a rapsodului armean Sayat Nova). Despre „Culoarea rodiilor”, Godard avea să spună că i-a insuflat o nouă încredere în sine și tehnica sa cinematografică. Ambele filme aveau să se confrunte cu cenzura sovietică.
În mod cert, Paradjanov se percepea pe sine ca un „poet al întregii Transcaucazii”. Tot el declara cândva, „sunt un armean care trăiește în Tbilisi și care este acuzat de naționalism ucrainean”. La un moment dat, într-o vizită a sa în Franța și întrebat despre căminul gruzin, Paradjanov relata cu nostalgie: „Locuiesc în casa mea armeană din Tbilisi, acolo unde sunt nevoit să dorm sub umbrelă pentru că acoperișul meu picură pe timp de ploaie, dar sunt fericit ca în filmele lui Fellini”.
Uluitoarea estetică vizuală a cinematografiei paradjanoviene este excelent surprinsă de expoziția gruzină găzduită în această perioadă de Muzeul de Istorie al orașului Tbilisi sub titlul „Sergo Parajanovi -- 21st Century Dream”. Plasată într-o superbă zonă multiculturală a orașului, expoziția reprezintă o imensă instalație multimedia și o tulburătoare selecție de mituri și reflecții pe marginea destinului fascinant al artistului. Nu ai cum să nu te lași absorbit în acest carnaval al culorii alcătuit din colaje, afișe de film, obiecte personale ori fotografii provocatoare. Dar pentru a înțelege mai bine „Universul Paradjanov” este nevoie de o mare sensibilitate și de un fond aperceptiv cu totul special.
Sergo Parajanov - Visul Secolului XXI
Criticul de film francez și teoretician al imaginii, Serge Daney, spunea la un moment dat despre Paradjanov că „reconstruiește ipoteza unei imagini despre care se poate spune: ea datează de dinaintea cinematografului”. Că „ea corespunde unui soi de intruziune imaginară miraculoasă într-o lume care a existat și în care nu vom mai avea acces niciodată” (Cahiers du cinema Nr. 458, iulie-august, 1992).
La rigoare, „o veritabilă [formă de] inocență”, așa cum spunea regretatul Alex. Leo Șerban, echivalentul unei lumi lipsită de cinematograf, în sânul cinematografiei. „Paradjanov jupuiește ecranul”, scria criticul român, „lăsându-ne să vedem, ca-ntr-o trezire miraculoasă, comoara ascunsă...” Altfel spus, Paradjanov abolește distincțiile, rămânând „un artist care a învățat că cea din urmă înțelepciune este să uiți (A uita și a te uita: hazardul limbii române permite această alăturare, care sintetizează «cazul Paradjanov »!)”. Pentru o discuție mai amplă pe marginea cinematografiei armeanului născut la Tbilisi, pe marginea paradoxului născut din vocația unui „primitiv manierist”, recomand excelentul volum semnat de Alex. Leo Șerban la Polirom, „De ce vedem filme. Et in Arcadia Cinema” (2006).
Lumea cinematografică a lui Paradjanov rămâne una împănată cu mituri și ritualuri care, departe de a fi etnografice, sunt mai degrabă produsul fanteziilor personale ale artistului. Există o metamorfoză constantă de simboluri și metafore și culori care dau în cele din urmă naștere unui spațiu paralel de o fluiditate nesfârșită, dar care demonstrează faptul că Paradjanov a acceptat mișcarea nu ca o înlocuire a subiectului, ci ca o transformare a lui. Scopul final ar fi, în acest sens, crearea unui univers pre-Oedipian, pre-patriarhal, pre-istoric în care este loc pentru oricine și orice. Și nici că se putea altfel într-un oraș ca Tbilisi în care tradițiile au coexistat întotdeauna, în care „străinii” au fost tolerați mereu, în care „homeless”-ul ideologic Paradjanov s-a simțit mereu ca acasă.
Nu cred că putem evita plasarea operei acestui mare artist vizual în contextul unei realității sovietice lovită de orbire ideologică. Biografia sa, prelungită de o operă care îți taie răsuflarea, reprezintă o studiu de caz extraordinar al complicatei dinamici dintre putere, naționalitate, politică, etnicitate și sexualitate în republicile fostei Uniuni Sovietice. În acest sens, viața lui a fost extrem de intensă, marcată de trei perioade de încarcerare, uciderea primei sale soții la o lună după căsătorie (de către rudele acesteia) și confruntarea crescândă cu autoritățile sovietice.
A studiat la Moscova, apoi a fost trimis să lucreze în studiourile din Kiev, acolo unde a produs patru filme, între 1954-1962. Nu sunt capodopere per se, dar se poate intui încă din acea primă perioadă geniul cinematografic care avea să se confirme odată cu marile sale producții: multă excentricitate și secvențe de o unicitate decorativă bulversantă. Serghei Paradjanov a rămas toată viața o „pacoste briliantă”, un faux primitif și un „agent provocator” în cel mai estetic sens al cuvântului...