Surprizele istorice sînt tîrzii și îndelungate. Nimeni nu e mai în măsură să constate această constantă dificilă decît Europa de Est. La 25 de ani de la căderea dictaturilor comunsite, Europa de Est are neplăcerea crescîndă de a înțelege că nu e tocmai clar așezată pe hartă.
Est-europenii au presupus automat, dar și îndemnați de o insistentă retorică pro-democratică și prooccidentală, că partea lor de lume e în mod natural o continuare a celeilalte jumătăți europene. După toate așteptările, Europa de Est urma să facă lin joncțiunea cu Europa de Vest, după modelul a două stații orbitale care se întîlnesc în spațiu și cuplează perfect. Nu a fost, și, la 25 de ani de la presupusa declanșare a îngemănării, nu e așa. Europa de Est nu mai e ce-a fost, dar nici nu a devenit parte a lumii cu care trebuia să se regăsească. 11 state est-europene sînt, astăzi, membre ale Uniunii Europene, dar această formă de adopție nu e nici încheiată, nici previzibilă. Începînd cu liniile mari ale raporturilor între statele Estului și blocul occidental, totul e de discutat, din ce în ce mai mult de discutat.
Primele semne au apărut îndată după euforia reunificării europene. Societățile Estului au fost alocate unor programe de reformare și reeducare care urmau să alinieze standardele juridice, economice și politice sau, cu alte cuvinte, să pună Europa de Est și Europa de Vest în aceeași matcă. Reușita acestui proces e notabilă, dar e în continuare greu de spus cît din acest succes e formal și cît e deja integrat în felul de viață al est-europenilor. Mult mai evidente au fost alte cîteva rezultate. Mai întîi, un transfer masiv de populație și forță de muncă din Est în Vest. Combinată cu transformarea piețelor est-europene în piețe de desfacere pentru economia vest-europeană, această situație a întărit rolul de asociat secundar al statelor est-europene. Acest aranjament a produs deja o tulburare internă masivă în statele Estului.
România, părăsită de cel puțin trei milioane de oameni, e un caz tipic. O forță de muncă în descreștere și un minus masiv în vitalitatea socială, însoțite de degradarea fizică a populației și de o economie retrogradată la situația de consumator-prestator de servicii minore, riscă să pună sub semnul întrebării viitorul. România trăiește din ce în ce mai mult în afara propriului proiect și s-ar putea afla destul de curînd în situația unui stat de categoria a doua. Nu atît un stat eșuat, cît un stat precar, cu valoare muzeală. Viitorul pare să indice o națiune care a pierdut forța de invoație și trăiește, la limită, din improvizațiile și rebuturile care dau tonul în toate sectoarele, de la învățămînt, administrație și sănătate pînă la guvernarea politică. Dar toate astea erau, orarecum previzibile. În fond, România și multe alte state europene nu puteau evita acest scenariu și nu aveau cum să ridice pretenții, după îndelungata descalificare generală impusă de regimul comunist.
Transformarea existențială forțată de comnunism s-ar putea dovedi irecuperabilă sau, în cel mai bun caz, va fi depășită într-o etapă istorică depărtată și, deocamdată, inimaginabilă. Pînă aici se poate vorbi de practica inevitabilă a faptelor și datelor istorice. Oricît și-a imaginat și dorit așa ceva, Estul nu avea cum să sară peste propria istorie. Intervenția Europei de Vest și rețeta de integrare europeană au aterizat într-o complicație profundă pentru care nu erau echipate. Dacă asta e parțial de înțeles, lucrurile se schimbă radical atunci cînd trecem de la practica istorică la viziunea politică. Altfel spus, de la calitatea primei operații la planul de perspectivă, de la deciziile din mers la viziunea europeană pentru Esuropa de Est. Întrebarea „cum ne descurcăm cu Europa de Est?” a fost înlocuită brutal de întrebarea „ce avem de gînd cu Europa de Est?”. Răspunsul e, din păcate, ininteligibil.