Traian Ungureanu

Dacă, peste un timp, va încerca să explice în ce fel anume poate fi democrația slăbită din interior, cu mijloacele cele mai democratice, un viitor istoric va putea folosi din plin cazul italian.

Statul italian postbelic n-a fost niciodată scutit de incoerență și fragmentare. Politicienii italieni au creeat o mașină de născut și o moară de măcinat guverne care dau, alături de calitatea bucătăriei și excelența modei, imaginea publică a Italiei.

În inauarie 2021, la capătul unei noi intrigi parlamentare, urmată de demisia prim-ministrului Conte, Italia a intrat sub conducerea celui de-al 69-lea guvern în ultimii 77 de ani. Cu o medie de viață de 13 luni, guvernele italiene conduc în orice clasament al fragilității. Numele prim-miniștrilor și culoarea guvernelor se schimbă atît de des încît oricine pare să fi condus, la un moment dat, un guvern sau poate conuce unul, de mîine.

Cauza acestei agitații nesfîrșite e neclară. Speculațiile și teoriile de tot felul au trebuit să se întoarcă, în cele din urmă, la campanilismo - o trăsătură națională sau, mai bine zis, anti-națională, care face din fiecare provincie, oraș, sat și stradă italiană o patrie locală aparte și nenegociabilă. Pînă aici, despre politica italiană ca rezultat, oarecum inevitabil și scuzabil, al mentalității tradiționale. De aici încolo, despre un joc nou, premeditat și greu justificabil.

E vorba de manevrele și excesele la limita sau dincolo de limita practicii democratice, așa cum au fost ele vizibile la alegerea noului Președinte al Italiei.

Noul Președinte e totuna cu vechiul Președinte. Sergio Mattarella un fost politician de centru stînga, în vîrstă de 80 de ani, a fost ales pentru un nou mandat de 7 ani. Poate „ales” nu e cel mai potrivit cuvînt. Adevărat, parlamentarii italieni au votat de 8 ori pe parcursul a patru zile de reuniri, ședințe de urgență, negocieri și înțelegeri nerespectate.

Dar Mattarella a fost ales fără să fi candidat. Fostul/Noul Președinte anunțase tranșant că se retrage din politică și că, așa cum prevede Constituția, nu va mai candida. Sub ochii presei, Mattarella își făcuse bagajele și se mutase într-o locuință nouă. Sistemul electoral italian e, însă, deschis la toate capetele.

Parlamentarii nu trebuie să voteze candidați oficiali și pot înainta liste de „favoriți”. Mattarella a fost pus pe o asemenea listă, după ce toate celelalte nume au ratat numărul de voturi necesare. În cele din urmă, Mattarella, retrasul și non-candidatul, a fost votat și declarat Președinte. Clauza care a legalizat manevra se află în Constituția italiană care permite repetarea mandatului prezidențial în caz de ”criză” sau ”situație națională gravă”. Cum pandemia COVID e, de doi ani și mai bine, considerată o criză națională italiană, parlamentarii au folosit această clauză și Mattarella a fost ales pentru un al doilea mandat.

Cu rare excepții, presa și, în primul rînd, politicienii înșiși au prezentat re-alegerea lui Mattarella drept o victorie salutară a democrației și a răspunderii față de destinele țării. E, însă, neclar: dacă soluția Mattarella era întruparea răspunderii și a spiritului democratic de ce n-a fost ea votată de la bun început? Și de ce a fost nevoie de 8 tururi de scrutin pentru a ajunge la ce era atât de evident soluția perfectă? În plus, câteva alte elemente spun că imaginea unui sistem politic dedicat binelui comun e mai mult decît discutabilă.

### Vezi și... ###

Fostul șef al Băncii Centrale Europene, Mario Draghi, devine noul premier al Italiei

Alegerea lui Mattarella poate sau nu poate pune Italia în mâini sigure. Mult mai sigur, însă, alegerea lui Mattarella a rezolvat o problemă vitală pentru parlamentari. Cealaltă soluție posibilă și larg discutată ar fi fost alegerea ca Președinte a actualului Prim Ministru Draghi, un politician ”neutru”, cu o reputație enormă în Italia și UE. Draghi însuși lăsase să se înțeleagă că e interesat de poziția de Președinte. Însă, oricât de recomandabilă și populară, alegerea lui Draghi ar fi creat o mare problemă. Pentru cine? Pentru parlamentari.

Odată ales Președinte, Draghi ar fi trebuit să părăsească Guvernul. Asta ar fi condus automat la alegeri parlamentare pentru formarea unui nou guvern. Iar asta ar fi însemnat, mai departe, că mulți parlamentari și-ar fi pierdut locul, privilegiile, salariile și indemnizațiile. De altfel, sistemul italian e celebru pentru generozitatea cu care își plătește parlamentarii.

E de adăogat că neliniștea parlamentarilor în fața alegerilor a fost mult sporită și transformată în groază de elemente specifice momentului 2021. Parlamentul italian urmează să fie rerformat și să piardă o treime din numărul de locuri actual. Competiția pentru menținerea locului în parlament va fi, deci, mult mai dură decât până acum. Alegerile următoare trebuie să aibă loc cel mai târziu până pe 1 iunie 2023. Toți parlamentarii care nu vor fi realeși la acea dată sau nu vor avea o vechime de patru ani și jumătate în parlament la aceeași dată își vor pierde dreptul la pensie și alte indemnizații ulterioare.

Era, deci, în interesul direct și imediat al parlamentarilor să aleagă Președintele fără să provoace alegeri parlamentare care i-ar fi scos din cursă cu venituri cu tot.

În fața acestei urgențe, afilierile, ideologia și, chiar, faimosul campanillism italian s-au topit și s-au făcut nevăzute. Cu o singură excepție (Giorgia Meloni, liderul dreptei) toate partidele italiene au votat solidar și și-au regăsit brusc interesul comun.

Acum această repliere exemplară care salvează situația parlamentarilor e prezentată drept un act democratic admirabil și o dovadă de răspundere în serviciul binelui public.

La 200 de ani de la naștere și la 140 de la dispariție, Feodor Dostoievski rămâne un reper sacru dar nu o figură străină de cea mai nevrotică actualitate. Dubla aniversare Dostoievski nu a trecut neobservată în acest an. Eseuri și cărți importante au marcat momentul dar, dincolo de omagii și celebrări, e limpede că Dostoievski e, astăzi, un geniu disputat, contestat și adulat - nu numai în literatura europeană modernă ci, mai mult ca oricând, în conflictele ideologice pe care le traversăm. Nimeni nu pune în dubiu geniul literar al lui Dostoievski. Contestările (între care cea mai faimoasă vine de la un scriior de talia lui Vladimir Nabokov) au trecut fără să lase în urmă altceva decît ecouri palide. Problema lui Dostoievski, autorul care n-a încetat, dealtfel, să fie o problemă, poartă, și acum, numele sub care a tulburat ultimii aproape 200 de ani: vizionarismul. Mai exact capacitatea incendiară de a prevesti criza modernității.

Noutatea - nu tocmai neașteptată - e revenirea lui Dostoievski în centrul unei polemici febrile care domină ultimii cîțiva ani. Nenumărate referințe și analize au încercat și încearcă să facă din Dostoievski un aliat, într-o polemică declanșată de impasul liberalismului. Indiscutabil, Dostoievski e la locul lui în această ciconire. Nimeni nu poate ignora sau nega avertismentele și proiecțiile în care Dostoievski a descris limitele, dilemele și blocajele lumii moderne. Criza pare să fi fost tema esențială a romanelor și gazetăriei lui Dostoievski. Într-atît încât un contemporan, marele compozitor Piotr Ilici Ceaikovski, a vorbit de scrierile lui ca ilustrare a „drame continue”. Dealtfel, nimic din biografia și opera lui Dostoievski nu e calm, lipsit de suferință și tenisuni sau tranșat.

Totul a început în clipa în care ar fi trebuit să se termine. În zorii zilei de 22 decembrie 1849, Fiodor Dostoievski, la acea oră un scriitor de oarecare succes, în vărstă de 28 de ani, era adus în Piața Semionovski din Sankt Pet4ersburg, legat de un stîlp, alături de alți doi bărbați, și așezat în fața plutonului de execuție. Parte a unui lot de 12 agitatori revoluționar-socialiști, tînărul Dostoiebski fusese condamnat la moarte pentru subversiune și tentativă de răsturnare a regimului de stat. Ritualul execuției a urmat pașii mecanici și sumbri ai pregătirilor. Pînă în clipa în care comandantul plutonului a ridicat sabia pentru a da comanda de foc. În acel moment, un emisar oficial a năvălit în piață agitând o batistă albă. În fața unei asistențe uimite, emisarul a pus în mâna comandantului de pluton un plic sigilat. În el se afla decizia prin care Țarul Nicolae I comuta pedepasa cu moartea în condmanare la muncă forțată în Siberia. Mai trîziu s-a aflat că toată scena fusese o farsă macabră. Decizia care cruța viețile condamnaților fusese laută cu mult înainte dar prevedea simularea execuției. Unul din cei 12 a înnebunit. Un altul a purtat trauma pentru tot restul vieții și, în mai puțin de 15 ani, între 1866 nși 1880, a scris romanele ce aveau să schimbe literatura și gândirea europeană: Crimă și pedeapsă, Idiotul, Demonii, Frații Karamazov.

Luat din fața plutonului de execuție, Dostoievski a trăit următorii 4 ani experiența degradantă a închisorilor siberiene. La întoarcere (1855), fostul idealist-revoluționar socialist era un om schimbat. Dostoievski a trăit și a scris pînă la sfîrșitul vieții(1881) cu obsesia crimei, a fărădelegii și a ordinii tulburate a lumii.

Romanele lui au pus necontenit întrebarea despre sensul și soarta lumii, folosind istoria contemporană a Rusiei. Indiscutabil, vremurile lui Dostoievski cereau o asemnea interogație. Influența occidentală și presiunile reformiste deveniseră crezul radical al unei mari părți a intelectualilor, infiltraseră ”lumea bună” și trecuseră în violență terorist-revoluțioanră. În 1861, eliberarea șerbilor, decretată de Țarul Alexandru al II-lea, punea în drepturi aproape 25 de milioane de țărani. Adepții bine plasați ai Occidentalismului au trecut imediat la un program de educare și reeducare a masei rurale care urma să dea viitoarea clasă de mijloc instruită și urbanizată. În plan mai larg, același program presa pentru eliberarea totală de constrângeri a societății ruse. Vizate în primul rând erau credința ortodoxă, autoritatea Coroanei și valorile de bază ale moralei „tradiționale”.

Dostoievski a răspuns cu o critică literar-filozofică vehementă. Personajele lui, vorbind în replici și discursuri extraordinare sau dedându-se celor mai abominabile crime, sînt un avertisment repetat asupra consecințelor pe care le comportă ”liberalizarea” Rusiei și a Europei clasice. Crima, singurătatea, deruta și, mai mult decît orice altceva, tentația tiraniei în numele progresului sunt, rând pe rând, întrupate de personajele lui Dostoievski. Această lume care aduce laolaltă intelectuali ratați, naivi, mici funcționari frustrați și grandomani năpădiți de iluzii e, pentru Dostoievski, pericolul ce așteaptă în viitor, crema nocivă care forțează dezlipirea lumii de rădăcinile ei unice. Dostoievski e, în operă și în viață, un creștin abisal, un păcătos care recunoaște păcatul și imploră revenirea la Dumnezeu.

Dar Dostoievski e și o persoană privată muncită de erori, vină și nevoi. Epileptic și ursuz, adeseori dezagreabil, împătimit perdant la ruletă, mâncat de boli și sărăcie, Dostoievski e primul personaj al operei lui. Prins de politica vremurilor, Dostoievski e un naționalist-creștin rus. Pro-ortodox, ambivalent în relațiile cu evreii și adorator al sfintei Rusii, Dostoievski e, totuși, diferit de valul Slavofil care reacționa la excesele pro-occidentale. Dostoievski nu a respins Occidentul dar a deplâns deplasarea în care el vedea naufragiul culturii occidentale. Împotmolit în liberalism ateist și materialism, Occidentul poate fi salvat iar asta e misiunea Rusiei - singura ce poate reface legătura pierdută a Occidentului cu Creștinismul.

În acest punct, Dostoievski e captat de disputa politică pe care o trăim de la un cap la altul al lumii europene. Căci, acuzînd liberalismul și socialismul de nihilism, Dostoievski se face, astăzi, cunoscut și recunoscut de valul de comntestație anti-sistem descris ca naționalism, populism, iliberalism. În aceeași măsură, Dostoievski e privit cu neîncredere și chiar amendat de adepții contemporani ai progresismului, globalismului și liberalismului.

Discuția în jurul acestor teme și opțiuni e delicată și, adesea, imposibilă. La fel ca acum 200 de ani, credința și credința în anti-credință se exclud, se sfidează și se acuză reciproc. Autismul e generalizat și comunicarea imposibilă. Ce știm, totuși, fără urmă de îndoială, e că Dostoievski a găsit și descris cu o exactitate vizionară punctul nevralgic al conștiinței umane.