Dacă, peste un timp, va încerca să explice în ce fel anume poate fi democrația slăbită din interior, cu mijloacele cele mai democratice, un viitor istoric va putea folosi din plin cazul italian.
Statul italian postbelic n-a fost niciodată scutit de incoerență și fragmentare. Politicienii italieni au creeat o mașină de născut și o moară de măcinat guverne care dau, alături de calitatea bucătăriei și excelența modei, imaginea publică a Italiei.
În inauarie 2021, la capătul unei noi intrigi parlamentare, urmată de demisia prim-ministrului Conte, Italia a intrat sub conducerea celui de-al 69-lea guvern în ultimii 77 de ani. Cu o medie de viață de 13 luni, guvernele italiene conduc în orice clasament al fragilității. Numele prim-miniștrilor și culoarea guvernelor se schimbă atît de des încît oricine pare să fi condus, la un moment dat, un guvern sau poate conuce unul, de mîine.
Cauza acestei agitații nesfîrșite e neclară. Speculațiile și teoriile de tot felul au trebuit să se întoarcă, în cele din urmă, la campanilismo - o trăsătură națională sau, mai bine zis, anti-națională, care face din fiecare provincie, oraș, sat și stradă italiană o patrie locală aparte și nenegociabilă. Pînă aici, despre politica italiană ca rezultat, oarecum inevitabil și scuzabil, al mentalității tradiționale. De aici încolo, despre un joc nou, premeditat și greu justificabil.
E vorba de manevrele și excesele la limita sau dincolo de limita practicii democratice, așa cum au fost ele vizibile la alegerea noului Președinte al Italiei.
Noul Președinte e totuna cu vechiul Președinte. Sergio Mattarella un fost politician de centru stînga, în vîrstă de 80 de ani, a fost ales pentru un nou mandat de 7 ani. Poate „ales” nu e cel mai potrivit cuvînt. Adevărat, parlamentarii italieni au votat de 8 ori pe parcursul a patru zile de reuniri, ședințe de urgență, negocieri și înțelegeri nerespectate.
Dar Mattarella a fost ales fără să fi candidat. Fostul/Noul Președinte anunțase tranșant că se retrage din politică și că, așa cum prevede Constituția, nu va mai candida. Sub ochii presei, Mattarella își făcuse bagajele și se mutase într-o locuință nouă. Sistemul electoral italian e, însă, deschis la toate capetele.
Parlamentarii nu trebuie să voteze candidați oficiali și pot înainta liste de „favoriți”. Mattarella a fost pus pe o asemenea listă, după ce toate celelalte nume au ratat numărul de voturi necesare. În cele din urmă, Mattarella, retrasul și non-candidatul, a fost votat și declarat Președinte. Clauza care a legalizat manevra se află în Constituția italiană care permite repetarea mandatului prezidențial în caz de ”criză” sau ”situație națională gravă”. Cum pandemia COVID e, de doi ani și mai bine, considerată o criză națională italiană, parlamentarii au folosit această clauză și Mattarella a fost ales pentru un al doilea mandat.
Cu rare excepții, presa și, în primul rînd, politicienii înșiși au prezentat re-alegerea lui Mattarella drept o victorie salutară a democrației și a răspunderii față de destinele țării. E, însă, neclar: dacă soluția Mattarella era întruparea răspunderii și a spiritului democratic de ce n-a fost ea votată de la bun început? Și de ce a fost nevoie de 8 tururi de scrutin pentru a ajunge la ce era atât de evident soluția perfectă? În plus, câteva alte elemente spun că imaginea unui sistem politic dedicat binelui comun e mai mult decît discutabilă.
Alegerea lui Mattarella poate sau nu poate pune Italia în mâini sigure. Mult mai sigur, însă, alegerea lui Mattarella a rezolvat o problemă vitală pentru parlamentari. Cealaltă soluție posibilă și larg discutată ar fi fost alegerea ca Președinte a actualului Prim Ministru Draghi, un politician ”neutru”, cu o reputație enormă în Italia și UE. Draghi însuși lăsase să se înțeleagă că e interesat de poziția de Președinte. Însă, oricât de recomandabilă și populară, alegerea lui Draghi ar fi creat o mare problemă. Pentru cine? Pentru parlamentari.
Odată ales Președinte, Draghi ar fi trebuit să părăsească Guvernul. Asta ar fi condus automat la alegeri parlamentare pentru formarea unui nou guvern. Iar asta ar fi însemnat, mai departe, că mulți parlamentari și-ar fi pierdut locul, privilegiile, salariile și indemnizațiile. De altfel, sistemul italian e celebru pentru generozitatea cu care își plătește parlamentarii.
E de adăogat că neliniștea parlamentarilor în fața alegerilor a fost mult sporită și transformată în groază de elemente specifice momentului 2021. Parlamentul italian urmează să fie rerformat și să piardă o treime din numărul de locuri actual. Competiția pentru menținerea locului în parlament va fi, deci, mult mai dură decât până acum. Alegerile următoare trebuie să aibă loc cel mai târziu până pe 1 iunie 2023. Toți parlamentarii care nu vor fi realeși la acea dată sau nu vor avea o vechime de patru ani și jumătate în parlament la aceeași dată își vor pierde dreptul la pensie și alte indemnizații ulterioare.
Era, deci, în interesul direct și imediat al parlamentarilor să aleagă Președintele fără să provoace alegeri parlamentare care i-ar fi scos din cursă cu venituri cu tot.
În fața acestei urgențe, afilierile, ideologia și, chiar, faimosul campanillism italian s-au topit și s-au făcut nevăzute. Cu o singură excepție (Giorgia Meloni, liderul dreptei) toate partidele italiene au votat solidar și și-au regăsit brusc interesul comun.
Acum această repliere exemplară care salvează situația parlamentarilor e prezentată drept un act democratic admirabil și o dovadă de răspundere în serviciul binelui public.