Zurab Bendianișvili conduce organizația nonguvernamentală „Coaliția pentru drepturile refugiaților” care, din spusele sale, construiește mici poduri ce facilitează comunicarea dintre georgieni, osetini și abhazi. Tema războiului din august 2008, într-o discuție cu conducătorul organizației ONG-ului.
Keti Bociorișvili: Zurab, a mai trecut un an de la declanșarea războiului din august. Aveți niște amintiri grele despre acesta…
Zurab Bendianișvili
Zurab Bendianișvili: „Cele mai grele amintiri, desigur, sunt legate de destinele oamenilor care și-au pierdut viața, care au rămas fără case și au trăit o tragedie foarte mare. Și eu sunt participant al acelor evenimente, sigur că îmi este greu să îmi amintesc tot ce s-a întâmplat.”
Keti Bociorișvili: Zurab, dumneavoastră locuiați acolo, când au avut loc acele evenimente tragice?
Zurab Bendianișvili: „Nu locuiam, munceam. Am fost acolo în timpul acțiunilor de luptă. Am fost martor la tot ce s-a întâmplat. Acolo, ca în orice situație de război, era un haos total, oamenii nu știau ce să facă, cu ei nimeni nu comunica. Am în vedere defileul Liahovski Mare, satele georgiene, care au fost separate de teritoriul Georgiei, orașul Țhinvali și alte localități osetine. Oamenii nu știau ce să facă, rămași fiind fără apă și electricitate. În fiecare zi și în orice oră, erau în așteptarea unui semnal cum să procedeze, ce să întreprindă, însă acest semnal nu a mai venit la ei.
Atunci când au înțeles că sunt condamnați și că trupele ruse intră pe teritoriul Georgiei, și în direcția Țhinvali, ei s-au văzut siliți să fugă. Iar aceasta s-a soldat cu victime în rândul populației pașnice, mulți dintre ei se refugiau fără să ia lucruri personale, pentru că nu toți aveau automobile. Plus la aceasta, ca să se poată deplasa pe drumul de ocolire, erau necesare mașini de teren, de aceea oamenii se refugiau în condiții extrem de grele.”
Keti Bociorișvili: Și sigur că nu puteau conta decât pe forțele proprii… Însă printre săteni, poate, exista cineva care se ocupa de organizare sau totul se întâmpla spontan?
Zurab Bendianișvili: „Oamenii acționau pe cont propriu și totul avea loc spontan. Locuitorii țineau permanent legătura prin telefon, inclusiv cu mine și făceam schimb de informații. Ei nu știau ce să facă: să iasă de acolo sau să nu iasă. Nu aveau electricitate, prin urmare, nu aveau nici surse de informare. Oamenii au așteptat două zile că militarii georgieni, care intraseră în Țhinvali, se vor îndrepta înspre Tamarașeni și vor deschide drumul dinspre defileul Liahovski Mare în direcția Gori și Tbilisi, însă acest lucru nu s-a întâmplat.
Când locuitorii de acolo au aflat că trupele ruse înaintează, singurul lucru care le rămânea era să se refugieze. Spre deosebire de osetini, care în decurs de trei-patru zile, înainte să înceapă războiul, au scos cu autobuzele lumea din Țhinvali. Aproximativ 80-90% din populația osetină a fost evacuată din zona operațiilor militare. Populația noastră însă a rămas de facto ostatecă acolo și a fost forțată să se salveze singură. Ne-a ajutat foarte mult faptul că pe drumul pe care ieșeau ultimele grupuri ale populației georgiene se aflau subunități cecene.”
Keti Bociorișvili: Dar acestea de unde s-au luat acolo?
Zurab Bendianișvili: „A fost decizia comandamentului trupelor ruse. Subunitățile cecene dețineau controlul asupra drumului de ocolire pe care se refugiau georgienii, care își lăsaseră casele și ieșeau înspre Gori. Populația pașnică avea și arme și, când s-a refugiat, unii au luat cu ei armele, ca să se deplaseze în siguranță pe drumul din pădure. Cecenii le-au luat armele, însă nu i-au arestat și i-au lăsat să meargă mai departe.”
Keti Bociorișvili: Dar de ce credeți că astfel numărul jertfelor a fost mai mic?
Zurab Bendianișvili: „Pentru că mercenarii osetini aveau un comportament foarte agresiv. Dacă subunitățile cecene nu s-ar fi aflat acolo, numărul jertfelor ar fi fost mult mai mare.”
Keti Bociorișvili: Zurab, dar printre refugiați au fost victime?
Zurab Bendianișvili: „În timpul refugierii?”
Keti Bociorișvili: Da, în timpul refugierii.
Zurab Bendianișvili: „Nu, pentru că acolo era o porțiune foarte scurtă de drum. Printre populația civilă însă au fost foarte multe victime, din rândurile celor care nu au reușit să evadeze și au rămas acolo. Oamenii s-au aflat acolo câte trei-șase luni. Erau luați în prizonierat, impuși să îi îngroape pe militarii georgieni. Femeile și bărbații în etate s-au ascuns în pădure și au fost cazuri când aceștia, fiind găsiți, erau împușcați pe loc. Iar în centrul satului Eredvi au fost și bombardamente în care au fost omorâte opt persoane. Trebuie să ne amintim că au fost victime și din partea osetină. Când a fost bombardat orașul, oamenii nu aveau cum să se ascundă de bombe și din ambele părți a murit cam același număr de persoane. Acest lucru neapărat trebuie păstrat în memorie, pentru a-i comemora pe acei oameni care, fără nicio vină, au fost omorâți acolo.”
Keti Bociorișvili: În ultimii ani activați în sectorul neguvernamental, vă preocupă tema conflictelor. Povestiți-ne, vă rog, despre proiectele dumneavoastră recente. Cunoaștem că munciți la realizarea acestora împreună cu colegii abhazi și osetini. Așa este?
Zurab Bendianișvili: „Da, am avut câteva proiecte de acestea, actuale, la care au participat liderii formali și informali de la începutul anilor ̓90, atunci când au început aceste conflicte, am în vedere conflictul georgiano-osetin. Am avut un dialog foarte captivant. Au mai fost câteva proiecte interesante, însă vreau să menționez proiectul cu scriitorii, la care au participat colegii abhazi, osetini și georgieni.
Au fost câteva întâlniri interesante, printre care și participarea noastră comună la conferința internațional din Slovenia, unde își desfășoară activitatea comitetul internațional „Scriitorii pentru pace”. A fost a 46-a conferință și pentru prima dată la aceasta au mers și reprezentanții Georgiei. Am fost primiți foarte cordial și noi, și colegii noștri osetini, participarea noastră a prezentat interes, la for fiind prezenți scriitori consacrați din diferite țări ale lumii. La conferință au venit reprezentanți din circa 80 de țări și aceasta a fost o experiență enormă pentru scriitorii noștri și pentru colegii osetini.
A urmat a doua întâlnire la Istanbul, la care au participat și scriitorii noștri abhazi, acolo s-a desfășurat un proiect foarte interesant al cărui moderator a fost scriitorul Lașa Bugadze. Participanții la această întâlnire își scriau istorii unii altora, adică ei povesteau partenerului o istorie proprie și acela o scria, încercând să analizeze și să gândească ca povestitorul. Și aceasta a fost foarte interesant. Datorită întâlnirilor și proiectelor noastre, au ieșit de sub tipar câteva cărți în limba georgiană, rusă și engleză. Această colaborare continuă și acum.”
Keti Bociorișvili: Cititorul poate procura aceste cărți? Se vând undeva sau au avut un tiraj mic?
Zurab Bendianișvili: „Cărțile nu au fost puse în vânzare, tirajul sigur că a fost mic, însă deocamdată putem expedia aceste cărți tuturor doritorilor, mai avem exemplare. Cel mai interesant e că această colaborare continuă și, acum, cred că vom reuși să facem un scenariu comun al unui film artistic foarte interesant. Pentru aceasta noi, împreună cu osetinii și cu Toma Ceaghelișvili am filmat o peliculă documentară. Prin urmare, aceste legături de creație există, ele sunt foarte interesante, sunt în afara politicii, și aceasta este important. Astfel, continuăm această colaborare cu mult succes.”
Keti Bociorișvili: Zurab, simțiți că activitatea pe care o desfășurați este necesară cuiva? Sectorului neguvernamental tot mai des i se reproșează inutilitatea activității desfășurate sau și mai mult, înghițirea de granturi. Dumneavoastră aveți sentimentul că această muncă este de folos?
Zurab Bendianișvili: „Întâi de toate, vreau să precizez că, fără examinări și analize serioase, organizațiile internaționale nu alocă bani pentru granturi. E altceva cum sunt valorificați acești bani și cum sunt realizate proiectele. Despre cât de importante sunt acestea, cred că trebuie întrebați oamenii, beneficiarii acestor proiecte. Eu consider că proiectele mele și proiectele partenerilor mei, câteva organizații care au contribuit la realizarea acestora, au fost foarte importante pentru că acestea s-au finalizat cu niște produse concrete.
În al doilea rând, oamenii implicați în aceste proiecte continuă să colaboreze, să comunice. În al treilea rând, crește numărul persoanelor care vor să depășească etapa lipsei de comunicare și să ajungă la o comunicare mai deschisă, nu numai cu colegii georgieni, dar și cu cei din Occident, să vadă Turcia, să cunoască experiența existentă în străinătate.
Noi sigur că nu soluționăm problemele politice cu proiectele noastre, nu contribuim la restabilirea integrității teritoriale, însă astfel construim niște poduri mici care ne ajută să comunicăm cu georgienii, cu osetinii și cu abhazii. Noi nu trebuie să rămânem dușmani. De aceea, eu cred că aceste poduri mici contribuie la apropierea zilei în care popoarele noastre nu vor mai avea unul față de altul atitudine ostilă. Eu cred că aceasta nu este mai puțin important decât să soluționezi astăzi anumite probleme politice.”
[traducere și adaptare: Angela Munteanu]