Viktor Orbán polarizează Europa, Germania, chiar şi Ungaria. La invitaţia omologului său bavarez, Horst Seehofer, controversatul premier al Ungariei participă astăzi la conferinţa Uniunii Creştin-Sociale (CSU) care se desfăşuară în mănăstirea Banz. Seehofer şi alţi demnitari creştin-sociali bavarezi au criticat linia cancelarei privind refugiaţii. Totodată, au cerut în mod ostentativ sprijin pentru cursul adoptat de Viktor Orbán, curs criticat dur mai ales în partea de vest a Europei. Invitarea lui Orbán este privită de către Uniunea Creştin-Democrată (CDU) cu scepticism. Partenerul social-democrat din marea
Premierul Viktor Orban, gesticulând la o conferință de presă la Consiliul European, Bruxelles, 3 septembrie 2015
coaliţie guvernamentală şi opoziţia parlamentară de la Berlin au întîmpinat gestul bavarezilor cu un val de critici. Aceste formaţiuni îl consideră pe Orbán drept un populist, un anti-european declarat şi un naţionalist de dreapta. Cu alte cuvinte, Orbán este privit ca un paria, ceea ce după 1990 nu a fost aşa. Nimeni nu şi-a imaginat, în 1989, că Orbán va deveni într-o bună zi un politician al cărui nume unii îl asociază cu cel al austriacului populist Jörg Haider sau cel al fondatorului Frontului Naţional francez, Jean Marie le Pen. La reînhumarea lui Imre Nagy, primul ministru ungar condamnat la moarte în urma revoluţiei din 1956, Orbán a rostit, în 1989, o cuvîntare care l-a transformat într-o icoană a opoziţiei est-europene.
În 1988, cînd s-a fondat Uniunea Civică Maghiară, cunoscută sub acronimul Fidesz, Orbán era un student neînstărit care se afla în opoziţie faţă de regimul comunist de la putere. Atunci, gruparea Fidesz se considera liberală şi a luptat în numele principiilor democratice pentru o schimbare paşnică a sistemului existent. Anumite stridenţe naţional-patriotice au început să pătrundă în discursul oficial al partidului după căderea comunismului. Modele politice ale istoriei naţionale înlocuiau, treptat, modelele liberale. Trauma Trianonului, întreţinută propagandistic, a împrăştiat discursul politic raţional, făcînd loc revizionismului istoric inflamat, isteriei patriotice şi pledoariilor patetice în favoarea autonomiei etnice a minorităţilor maghiare din ţările vecine – România, Serbia, Ucraina şi Slovacia.
În acest context, Orbán şi echipa sa - ajunsă prima dată la putere între 1998 şi 2002, şi apoi din nou, după 2010 – au practicat mereu recursul la istorie, a reabilitat personaje compromise şi a fortificat ideea fixă că Ungaria este ţara care a fost un stăvilar decisiv în faţa musulmanilor care au asaltat Apusul creştin. Situaţia concurenţială între Fidesz şi grupări de extremă dreapta, ca Jobbik şi formaţiunea paramilitară [Noua] Garda Maghiară, s-au soldat cu radicalizarea succesivă a discursului liderului cu alura unui „Pusta-Putin” autocrat, precum a fost descris ironic de către un ziar german.
Turul la Debreţin
Evoluţia politică negativă a Ungariei în direcţia unui etnocentrism militant, reprezentat de către un regim cu tendinţe autocratice, este explicat de unii politologi prin faptul că această ţară nu a reuşit să depăşească stadiul pre-modern al istoriei sale. De la 1848 încoace, Ungaria a înregistrat numai eşecuri. Dezamăgirile populaţiei şi-au găsit o supapă în mituri naţionale şi în mistificări ale propriei istorii. Astfel, proiecţiile colective asupra unui trecut glorios, practic inexistent, sunt instrumentalizate de către grupuri şi partide politice de dreapta şi extremă dreapta, cum ar fi de pildă, Jobbik. Schimbările intervenite după prăbuşirea comunismului nu au oferit populaţiei frustrate figuri democratice de identificare credibile. Tradiţionalismul belicos şi fixarea pe ideea superiorităţii faţă de alte naţiuni, pe care o garantează un stat puternic, a generat intoleranţa faţă de minorităţi, xenofobie, rasism şi anti-semitism. Trauma tratatului de pace de la Trianon, din 1920, cînd Ungaria a pierdut o parte a teritoriului său, a devenit o prezenţă constantă în interpretarea istoriei, fiind folosită de extremişti pentru a apela la instincte naţionaliste. Mituri fondatoare alimentează motorul propagandei naţionalist-extremiste cu legende eroice - actualizate cu idei iredentiste pe gustul celor frustraţi şi nemulţumiţi. Două exemple semnificative ilustrează, în acest context, schimbarea unor legende în istorie: transformarea turanismului într-o ideologie a dreptei radicale şi folosirea unor simboluri istorice ca „pasărea Turul“ şi steagul lui Arpád. Cele două simboluri au devenit accesori ai anti-europenismului militant.
Mituri fondatoare: Esztergom
Potrivit legendelor istorice „pasărea Turul“ (o încrucişare între un vultur şi un şoim) ar fi însoţit triburile proto-ungare din stepele Asiei pînă-n cîmpia panonică. Turanismul este o ideologie care teoretizează originea comună a unor popoare ca finlandezii, turcii, mongolii şi ungurii.
Sub semnul acestor mituri se derulează şi acţiunile actuale de intervenţie contra refugiaţilor, comparaţi cu hoardele păgîne medievale care au încercat să cucerească Europa creştină.
Şeful grupului parlamentar creştin-democrat din Bundestag, Volker Kauder, şi-a articulat deschis nemulţumirea cu politica lui Orbán faţă de refugiaţi, afirmînd într-un interviu pentru revista „Focus” că „în Ungaria se crează intenţionat condiţii de intimidare a refugiaţilor”.
Bavaria oferă acum lui Orbán şi partidului său naţional-conservator o platformă de articulare. Invitatul creştin-socialilor bavarezi însă nu va modifica politica tolerantă a Berlinului. Guvernul federal va căuta soluţii pentru rezolvarea situaţiei, însă acestea nu vor fi cele pe care ar vrea să le impună Viktor Orbán şi simpatizinţii săi.