Procurorii şi foştii tovarăşi de drum din noul PNL îi urează lui Victor Ponta de ziua lui mulţi ani în puşcăria Jilava, bazinul electoral al partidului, alături de rechinii şi caracatiţele PSD. Chiar de ziua lui, premierul a aflat dintr-un rechizitoriu mai gros ca plagiatul lui doctoral că păcatele tinereţii se răscumpără la maturitate şi că mita strecurată la rectificarea bugetară în buzunarul justiţiei nu a reuşit să stingă setea de sânge a procurorilor. O zi mai târziu, din tortul festiv au sărit liberalii care au depus şi citit în Parlament moţiunea de cenzură denumită „Alege între România şi Ponta, un premier compromis. Demite-l pe Victor Ponta”.
Viaţa infracţională a premierului nu mai e de multă vreme secretă. Multe dintre delictele comise de acesta l-au făcut nefrecventabil şi cei mai mulţi dintre cei care dau mâna cu el fac după aceea băi cu antiseptice. La pozele de grup se face gol în jurul lui. Acest fapt l-a determinat pe preşedinte să iasă din coma indusă şi să ceară să plece la Consiliul European, în ciuda lacrimilor neconsolate ale premierului care găseşte mereu câte un preşedinte să-i ia jucăria preferată: relaţiile internaţionale.
Comisia Europeană a sancţionat România, alături de alte 18 state, pentru că nu a aplicat regulile comunitare privind azilul în cazul refugiaţilor. Este, de fapt, o validare a deciziei luate de Consiliul de Justiţie şi Afaceri Interne, întrunit la începutul săptămânii. Punctele de vedere ale lui Victor Ponta diferă de la o criză nervoasă la alta, în funcţie de punctul cardinal către care priveşte. L-a criticat dur pe omologul şi omonimul său ungar, Viktor Orban, avertizându-l că sârma ghimpată consumată în exces face rău sănătăţii. S-a stârnit un scandal diplomatic şi s-au adăugat astfel câteva procente în plus popularităţii celor doi şi alcoolemiei naţionaliste care face prăpăd dincolo şi dincoace de Tisa. Victor Ponta profită de vaca naţionalismului, abandonată pe marginea drumului de Vadim Tudor, şi o mulge chiar dacă adună în cofă sânge.
Premierul ar fi plecat la Bruxelles să pună lucrurile la punct deşi, când îl văd, toţi îşi pun pe faţă un rigid zâmbet protocolar, mască de protecţie împotriva gazelor nocive, radiaţiilor atomice şi marginalilor compromiţători. În România, mica ceartă pe biletul de avion a amintit de vremurile când premierul purta aceleaşi discuţii asupra reprezentativităţii externe cu Traian Băsescu, semn că nu doar amintirile tinereţii au lăsat urme de neşters, ci şi frustrările din anii recenţi. Când ajunge să vorbească de Klaus Iohannis vocea lui se ascute cu un diez nervos: preşedintele, oricare ar fi, este de vină nu doar de şubrezirea fotoliului de premier, ci şi de dosarele sale penale pe care justiţia i le-ar fi inventat slugarnică, la sugestia Cotrocenilor. Premeditat sau nu, Victor Ponta continuă să boxeze cu umbra lui Traian Băsescu pe toţi pereţii inclusiv pe cei ai paginilor de socializare. Poate că vrea să-şi facă electoratul să vadă în noul preşedinte doar o clonă a anteriorului sau poate că, pur şi simplu, este victima unei psihoze, un fel de sindrom Cotard pe dos, care-l face să vadă în cei din jur nişte morţi vii. Controversele pe care le poartă tot mai vehement cu Klaus Iohannis nu-i ascund frustrarea că nu-şi poate sărbători, ca d-l Goe, începutul procesului cu o plecare în străinătate, după cum a sărbătorit începutul anchetei penale cu o plecare în concediu la Miami.
Adevărul este că în prag de iarnă, problema refugiaţilor este delicată şi nu poate fi rezolvată cu cele câteva corturi ridicate simbolic la trecerea frontierelor cu Serbia de viceplagiatorul Oprea. În principiu, ar exista spaţii unde ar putea fi cazaţi refugiaţii, vechile cazarme abandonate, de pildă, însă pe de-o parte dacă ne luăm după concentraţia de dezorganizare şi lene instituţională care guvernează România, cu siguranţă acestea nu au fost dezafectate cu totul, iar, pe de altă parte, după cum susţin oficialii, (iar în această privinţă preşedintele şi premierul sunt de acord) nu ar fi o idee fericită ca refugiaţii să înlocuiască o închisoare cu alta.
Preşedintele a lansat una dintre rarele critici la adresa mecanismelor europene care, invocând libertatea, leagă guvernele naţionale de mâini şi de picioare, alocându-le cote obligatorii de refugiaţi, chiar dacă bugetele torpilate de criză abia dacă au început să-şi revină. Preşedintele susţine că problema refugiaţilor ar putea fi gestionată fără mari probleme de România care agreează, în continuare, ideea de asociere voluntară la acest efort. Dar dincolo de acest mesaj care sună tot mai dogit, preşedintele a dat de înţeles că a intrat în altă fază a luptei cu premierul despre care spune că nu mai are cum reprezenta România odată intrat în boxa acuzării. Oricum puţini mai dau doi bani pe retorica premierului, iar acesta are o înţelegere tot mai profundă a sentimentului concentraţionar al refugiaţilor pe măsură ce se apropie el însuşi de uşa celulei.
Zilele în care Victor Ponta mai reprezintă pe cineva sunt pe sfârşite. Soţia lui dormitează prin Parlamentul European, socrul levitează la graniţele paradisului fiscal al guvernelor, Curtea de Conturi, fără a fi lăsat să intre în ciuda rugăciunilor şi pregătirii sale liturgice. Se apropie momentul adevărului: congresul la care se va decide cine va conduce maşina de vot a PSD în următoarea perioadă. Au fost depuse deja candidaturi, nume scrise cu litere mari în istoria partidului şi pe multe dosare penale. Robert Negoiţă, de pildă, proaspăt uns în fruntea filialei bucureştene a partidului, le-a transmis tuturor că vrea şi poate mai mult, că foamea sa nu poate fi astâmpărată de noul fotoliu ocupat în partid şi că ar mai fi necesare multe borduri, parcuri şi fonduri europene să se simtă ghiftuit. Doar o zi l-a ţinut curajul de a fi primul. Probabil că şi pe el l-au ajuns din urmă păcatele tinereţii fetelor din dosarul de prostituţie în care se află des citat şi numele său. Sau poate că a scuturat cineva de lanţul de zerouri din imensa datorie pe care o are de plătit la fisc. Sau poate că pur şi simplu a intrat în cursă pentru a da senzaţia că există cu adevărat o competiţie deschisă tuturor amatorilor la şefia partidului. Cert este că porţia de vasodilatatoare nu a ţinut decât o zi. Apoi, Liviu Dragnea, care şi-a făcut loc în agenda sa penală şi pentru luptele din partid, a anunţat că vrea să se eternizeze la şefia iar Robert Negoiţă a făcut un pas îndărăt aplaudând şi scandând numele şefului. Dar Liviu Dragnea nu şi-a făcut public carnetul de bal oricum, ci după ce şi-a asigurat iubirea şi gratitudinea predecesorului său, Victor Ponta. Preşedintele interimar PSD a propus în cadrul Comitetului Executiv Naţional ca premierul să fie susţinut politic până la poarta închisorii, ba chiar şi după, să-i asigure o zeghe mai moale. Este un fel de a-i transmite un călduros mesaj de „Pensionare plăcută”.
Revoluţia penală a PSD-ului îşi mănâncă pruncii pe nemestecate. Unii sunt însă bucăţi greu de digerat şi apar tot timpul în orizontul electoral de aşteptare, cum e Şerban Nicolae, clona mai tânără şi mai vocală a lui Ion Iliescu, al cărui consilier şi băiat de trupă a fost. Senatorul Nicolae este, de fapt, primul care s-a înscris în luptă şi ultimul care se pregăteşte să renunţe. Pare să dea înapoi, după ce s-a lăudat cât e de curajos că participă la o competiţie din care, dacă ar fi pierdut-o pe vremea bunicilor săi politici, bolşevicii, s-ar fi ales cu ochii scoşi cu secera şi ciocanul. Ar putea renunţa însă în faţa celor mai puternici. Spune fără ezitare că nu crede că ar putea trece de Liviu Dragnea căruia aureola de specialist cu dosar penal în alegeri i-a dat un aer invincibil.
E drept, s-ar putea ca şi pe acesta să-l prindă congresul din octombrie în boxa acuzaţilor întrucât Procuratura a cerut rejudecarea cazului de fraudă electorală care i-a adus deja un an cu suspendare. Însă prestigiul căpătat de pe urma priceperii sale de a scula morţii din morminte şi a-i aduce în cabinele de vot l-a făcut temut şi respectat într-un partid care consideră de decenii că cleptomania salvează România. Căci fiecare preşedinte al partidului s-a remarcat prin priceperea cu care a dosit ceva în contabilitatea dublă sau în dulapul cu schelete al partidului: unul a ascuns teroriştii, politrucii şi securiştii care au dat apoi consistenţă partidului, altul - complicitatea dubioasă la peticirea reţelelor infracţionale de după căderea comunismului, altul - multele miliarde furate din privatizări, din restituiri sau bani europeni. O bună parte din istoria Partidului Social Democrat foloseşte ca bibliografie principală Codul Penal.
Cumva ideea lui Şerban Nicolae că preşedintele partidului nu ar trebui ales în plen, ci în cadrul organismelor de conducere este, aşadar, legitimă: cine ar putea preţui mai bine calităţile unui eventual preşedinte decât cei mai buni dintre cei mai buni?
Liviu Dragnea a dovedit deja că nu are pereche în partid, astfel că alegerea lui devine o formalitate. Iar Şerban Nicolae sau Robert Negoiţă au şi ei mândria lor - nu vor să fie zdrobiţi de majorităţile copleşitoare ale aplaudacilor din partid, mai ales că vor avea nevoie de votul lor. În scurtă vreme se va pune în mişcare mecanismul de alegere a ofertei electorale şi ar putea rămâne pe dinafară. Dacă s-ar împotrivi mai mult armatei lui Liviu Dragnea de prieteni imaginari, ar putea fi spulberaţi şi nu s-ar mai regăsi nici măcar pe listele de morţi politici.