Fusesem la un spectacol şi, cum ieşisem din teatru la o oră tîrzie, am decis să iau un taxi. Era ora 21.40. Eram în centrul capitalei şi voiam să ajung la Botanica. Am văzut o maşină care parcă mă aştepta pe mine. M-am apropiat de ea.
Şoferul, un omulean de circa 50 de ani, părea plin de solicitudine: „Unde merjem, comandiru?”
„La Botanica…”
„70 di lei! Ne-am pornit?”
„Staţi un pic… Nu e cam mult? Pentru distanţa asta plătesc de obicei 35 de lei…” am îngăimat niţel descumpănit.
„Asta zîua îi 35 di lei, comandiru. Da amu îi noapti…”
Solicitudinea şoferului se atenuă uşor.
„Înţeleg. Dar 70 oricum e mult. Poate mă duci cu 60?”
„Nu, nu pot, comandiru. Dacă vrei, mai las de la mine şi-mi dai 65…”
Am bătut palma şi am urcat în taxi-ul omuleanului a cărui aviditate era comparabilă cu cea a bişniţarilor din anii '90.
În drum spre casa mea, taximetristul mi-a vorbit cu scîrbă despre guvernanţii Moldovei. Toţi conducătorii tranziţiei erau, în opinia sa, nişte hoţi, nişte indivizi puşi pe carieră şi pe căpătuială, nişte infractori ordinari.
„Au tot furat ani de zile şi nu se mai satură! Vor mereu bogăţie, iar poporul moare de foami! Mari canalii!” a spus cu convingere deplină taximetristul.
„Mde… Nu sînt perfecţi…” am zis eu.
Înainte să ajungem la blocul meu, taximetristul mi-a spus numele cinovnicului care e în opinia lui cel mai mare hoţ din Moldova. Era un nume cunoscut, dar, fireşte, convingerea şoferului era alimentată de zvonuri, nu de dovezi.
I-am dat 65 de lei, iar el i-a băgat în buzunar fără nici o jenă, concluzionînd că toţi guvernanţii sînt clonele lui Pliuşkin.
„Nici mata nu eşti tare bun dacă vreo 70 de lei pentru o călătorie din centru pînă la Botanica…”, am strecurat printre dinţi în timp ce ieşeam din automobil.
N-am mai stat să ascult cum îmi contestă vorba.