Zece moldoveni, zece familii pestrițe: „Moldova Mea – povestea unei țări multietnice” vă prezintă două surori-gemene românce, un jurnalist cu origini rusești, o urbanistă cu rădăcini în Polonia, un lider al comunității locale armene, un businessman evreu, un activist civic rom, o profesoară de franceză cu rădăcini în Coreea de Nord, un primar cu origini ucrainene, o femeie de afaceri cu origini bulgărești și președintele unei comunități găgăuze. Toți vorbesc despre drumul care i-a adus în Republica Moldova și motivele din care au decis să rămână.
Proiect realizat în cadrul campaniei „AICI e Europa Liberă”.
***
„Știți ce e qutab? Gustul unui qutab e gustul orașului Baku. De fapt, este un preparat azer care seamănă cu un čeburek, făcut cu multă ceapă și carne de berbec. În tinerețe, îmi luam două qutaburi de la ghereta din fața institutului, o ceașcă de ceai cu gust moale, de culoare aurie și mergeam la studii.
Câteodată, mă opream la o tarabă cu băuturi răcoritoare: «Gardaș (adică frate), dă-mi un sirop triplu!». Siropul triplu era cu lămâie, vișină și ceva la alegere. Cei care în tinerețe au mâncat așa bucate și au băut apă de izvor, au rezerve interminabile de energie și sănătate până la bătrânețe.
Sunt un armean care s-a născut la Baku. În apropierea centrului orașului se află cartierul Armenikend, adică «așezare armenească», în care mi-am petrecut o parte din copilărie. În perioada sovietică, în Azerbaidjan erau stabiliți peste 750 de mii de armeni.
Tatăl meu, Suren Babaean e originar din satul Zamzur, din regiunea Nagorno-Karabah aflată în sudul Armeniei. Împreună cu bunicul se ocupa de comerț, iar când a vrut să-și extindă afacerea, s-au mutat în capitala azeră. «Toate drumurile duc spre Baku», se spunea pe atunci.
În curtea în care trăia familia noastră, spre seară puteai auzi discuții în tot felul de limbi și simți mirosuri din toate bucătăriile lumii. Cineva a făcut čebureki, cineva a făcut dolma (sarmale), cineva a făcut pilaf, cineva pur și simplu a prăjit semințe și toată lumea mânca împreună. Noi, copiii, luam câte o cadă și o umpleam cu apă de la robinetul din curte, iar când soarele o încălzea, intram în cadă și ne imaginam că stăm pe plajă.
Your browser doesn’t support HTML5
Moldova Mea: Ghenadi Babaean
Cât de multietnic și divers ar fi fost orașul Baku, întotdeauna reușeam că păstrăm legătura cu Armenia, în primul rând, prin mâncare. În aproprierea casei era ospătăria «Așhana». Denumirea provine de la «haș» – o mâncare străveche caucaziană care se spune că ar fi un ritual în sine. Se prepară din pulpe de vită care se fierb peste noapte, până când toate cartilajele se topesc. La orele șase dimineața, bărbații se adunau și mâncau acest haș cu o bucată de lavaș prăjit. Tata mă lua și pe mine câteodată, iar după ce mâncam mă ducea la grădiniță.
În 1972, soția gravidă împreună cu mama mea au decis să petreacă ceva timp în Moldova, fiindcă vara acelui an la Baku era dogoritoare. «La Chișinău, fructele și legumele costă bănuți!», m-a sunat uimită soția. Mă gândesc: «Ce fel de rai să fie acolo?». Mi-am luat un bilet și am zburat la Chișinău, chiar înainte de nașterea primului meu fiu – Grant. Vecinii au venit cu struguri, piersici și vin. Cât de mult m-a bucurat ospitalitatea lor! Știam că în curând va trebui să ne întoarcem la Baku, dar îmi plăcea tot mai mult viața la Chișinău. Am stat la sfat cu doctorul de familie care ne-a zis că pentru un bebeluș, clima de aici ar fi mai bună pentru sănătate. În 1975, Moldova a devenit casa noastră.
Nu mă consider venetic în Moldova. Timp de patruzeci de ani de muncă în domeniul educației și a sportului, am ridicat două școli, am supravegheat finanțele și construcția a cel puțin 46 de grădinițe și 22 de școli, în care am «educat» circa 60 de mii de elevi. Am «crescut» peste 650 de medaliați, care au luat aur și argint, și circa 120 de laureați și campioni ai țării, Europei și ai lumii la diverse competiții sportive.
Moldova Mea: povestea de familie a armeanului Ghenadi Babaean
Toate naționalitățile din Moldova muncesc extrem de mult pentru a pune umărul la dezvoltarea țării și pentru a crea un mediu în care toți oamenii ar vrea să-și educe copiii. Atunci când cineva îți spune «Bună ziua», e elementar să-i răspunzi cu «Bună ziua» înapoi. Trebuie să simțim durerea altor oameni și să le oferim o mână de ajutor, indiferent de naționalitate.”