“Criterii de conduită şi integritate.” În gura politicienilor români sună ca o chinezărie. Recenta idee fixă a discursului politic este ornamentul stilistic cel mai de preţ al retorilor şi limbuţilor de partid. Un oximoron spectaculos, combinaţia dintre moralitate şi politicieni fiind nu doar improbabilă, ci, în multe cazuri penale, imposibilă şi chiar ilogică.
Cu toate acestea, sceneta criteriilor de moralitate umple sălile de spectacole şi rupe strapontinele de atâta public înfierbântat. Pe scenă politicienii fac ingineria inversă a actului politic, scoţând la iveală, spre deliciul complicilor, toate broaştele pe care le vor fi înghiţit până atunci. S-or mai găsi şi alţi gurmanzi. Unii îşi fac autocritica, promiţând să fie mai buni în noua viaţă care începe azi. Alţii sunt puşi la zid în cadrul unor comice procese-spectacol care simulează dorinţa de schimbare, fără a o materializa defel, căci viaţa e vis. Cu toţii promit că noile criterii vor fi o sită de mătase cu care vor cerne mărunt pleava politică. Se vor umple scena politică şi viaţa publică de îngeri şi măicuţe selectaţi pentru acest nou film de actualii lideri.
Alegerile de anul viitor, spun politicienii, vor fi pline de tehnocraţi. De profesionişti. De politicieni competenţi, curaţi, oneşti, onorabili. De pe scena politică vor dispărea uscăturile, ne promite Alina Gorghiu. Spunem un nu hotărât corupţilor, se laudă şi condamnatul penal Liviu Dragnea. Deja marea groapă de gunoi a istoriei a început să se umple de resturi politice şi de păsări-sanitar care ciugulesc şi ele cât să-şi hrănească puii, căci nimic nu se pierde, nimic nu se creează, totul se refoloseşte.
PSD promite că va face liftinguri şi liposucţii, injecţii cu botox şi transplanturi de onoare şi moralitate. Va fi de nerecunoscut. Criteriile citite de Liviu Dragnea sunt la fel de stricte şi revoluţionare ca şi Proclamaţia de la Timişoara pe care o şi plagiază cu neruşinare. Dacă te uitai cu atenţie când le citea, vedeai cum încep să dispară ca urmele pe nisip şi ca fondurile structurale toţi marii granguri ai partidului, ba chiar şi mulţi dintre membrii de rând care jiduiesc să apară pe listele electorale. Conform acestor criterii, sunt pe cale de dispariţie, înecaţi de gargara liderului PSD, foştii şefi utecişti, guşaţii de la judeţeana comunistă, stelele securităţii şi miliţiei de pe epoleţii partidului, extremiştii, datornicii, condamnaţii sau urmăriţii penali, incompatibilii, cei au făcut afaceri cu instituţia pentru care candidează ori au dat declaraţii false de avere şi interese. Nu au o soartă mai bună nici cei care şi-au luat palmele academice pe bază de plagiat şi furt intelectual. Dacă ar fi să ne luăm după aceste criterii, Ion Iliescu ar trebui arestat la domiciliu, în căminul de studenţi din Moscova unde a învăţat să respecte valorile comunismului. Criteriile lui Dragnea schiţează autoportretul de grup al conducerii PSD, iar dacă ar folosi aceleaşi peniţe ascuţite când scrie listele electorale, bazinele electorale s-ar înroşi de sângele vărsat de politicieni la locul de muncă. La rându-i, şefa PNL, Alina Gorghiu, promite ghilotine mai ascuţite. Dacă ar aplica normele despre care vorbeşte, ar pierde şi ea nu doar o parte din siamezii nou-veniţi, dar şi pe mulţi dintre membrii PNL mai vechi care îşi plătesc cotizaţia şi ratele la bănci din banii deturnaţi de la buget.
Alegerile viitoare par fie cele mai populiste din ultimul deceniu, fie o sinucidere în grup, fie o licitaţie cu dedicaţie. E greu să dai de un politician, fie el şi începător, care să îndeplinească aceste criterii, indiferent de partid. S-ar părea că în politică, ca şi în afaceri, nu te califici decât dacă te supui unui ritual mafiot care să e demonstreze marilor maeştri ai hoţiei că eşti competent, că ai mâini pricepute şi corp maleabil, că te poţi strecura în toate casele de bani ca Houdini. Mă rog, cu deosebirea că acesta încerca să scape din ele. Aceste probe iniţiatice i-au făcut pe mulţi politicieni să considere că binemerită de la ţară privilegii şi sinecuri inaccesibile oamenilor de rând. Austeritatea e pentru căţei.
Aşa au făcut de 26 de ani: securişti, comunişti, foşti activişti mai mari sau mai mici, utecişti, turnători, corupţi, acoperiţi şi descoperiţi - s-au descoperit după miros şi s-au asociat spontan ca termitele pentru a prelua greaua moştenire şi a o valorifica. Instinctul le-a arătat mereu nordul. Nu au fost nevoiţi să inventeze nimic, totul era în codul lor genetic: licitaţiile trucate ale amicilor interlopi, împrumuturi din bănci (la care omul de rând nici nu are cum visa), cu o dobândă plătită din buzunarul tău, retrocedări interesate, făcute cu ajutorul neprecupeţit al avocaţilor şi consilierilor juridici ai familiei mafiote, suveicile prin care şi-au alimentat afacerile prin fonduri publice votate tot de ei, în calitate de aleşi. Pe scurt, au practicat la scară industrială parazitarea oamenilor simpli care i-au dus pe picioare, deşi îngreţoşaţi şi înnegriţi de umori, ca pe o boală de creştere a tranziţiei. Ba chiar, din cinism sau nesimţire, de la un nivel încolo, totul se petrecea la vedere, semn că demnitarii erau adepţii transparenţei decizionale: copiii au primit bani de la buget să se lanseze în politică, să urmeze şcoli de top ca să facă pe chiorii în ţara orbilor ori pur şi simplu să uite de austeritate, părinţii şi-au cumpărat hălci consistente din economie, şi-au restituit proprietăţile altora după scamatorii cu notari, primari şi judecători, au preluat industrii cu totul ducându-le în faliment spre folosul personal şi al găştii lor politice. Şi-au dovedit integritatea integrându-se în grupul de interese pe care-l slujeau.
Metoda mafiotă a Trofeul calităţii în care firmele private sau de stat sunt constrânse să cotizeze de bună voie şi nesilite de nimeni la partid a funcţionat cu binecuvântarea politicienilor şi sub atenta coordonare a guvernului şi a şefilor mafioţi, uneori aleşi după ce le-a fost examinată cu atenţie integritatea conturilor. Toate aceste perversiuni politice au fost condimentate de serviciile secrete care au depistat sensibilităţile adversarilor politici pentru a le exploata juridic sau mediatic. De aceea, când vedeţi toate pozele de familie ale partidelor politice sau ale guvernului, trebuie să vă interesaţi cine e cel care face poza şi le spune demnitarilor să zâmbească spre cameră.
Industrializarea corupţiei a presupus vaste reţele de complicitate pe orizontală şi pe verticală, radiografiate fragmentar acum de Direcţia anticorupţie. Fragmentar şi, pare-se, bine orientat politic. Ne putem face, totuşi, o imagine panoramică a istorie hoţiilor din ultimele două decenii. Corupţia românească este singura construcţie instituţională durabilă de largă uniune naţională. Toate celelalte instituţii ale democraţiei se bâlbâie de atâta reformă. Graţie radiografiilor dese, corupţia a început să fie vizibilă din fotoliile miniştrilor până în cea mai obscură vizuină politică, din confesiunile delatorilor care speră să se mai scuture de anii mulţi de puşcărie, la listele de doctoranzi ai lui Gabriel Oprea, pline de foste, actuale şi viitoare stele ale politicii şi, unele, ale penitenciarelor. Schelăria corupţiei a înlocuit sistemul osos al democraţiei.
E nevoie, desigur, de criterii de integritate şi moralitate, dar au un aer comic de autopersiflare sau sunt de-a dreptul cinice venind la indivizi care au tolerat corupţia, au fost complici prin tăcere sau omisiune cu corupţii, au votat în favoarea lor când s-a pus problema arestării sau cercetării lor penale. Criterii de integritate au viitorul lor. Nu şi prezentul. Pe vremea guvernării Năstase, PSD a mai jucat piesa aceasta, jurând că vor curge torenţial capetele baronilor şi ale corupţilor. S-a dovedit după aceea că nu a fost decât o terapie de grup. Nu se ştia pe-atunci, cum nu se ştie nici astăzi, dacă a fost vorba despre terapia grupului de criminalitate organizată sau a grupului gregar al electoratului.
Preşedintele Iohannis, cel care a vorbit printre primii despre necesitatea primenirii clasei politice şi a adoptării unor criterii de integritate, poate fi mulţumit de flexibilitatea politicienilor. Şi chiar este: a ieşit să-şi plimbe prin oraş noul pet, Cristian Buşoi, care a devenit, o zi mai târziu, propunerea oficială a PNL la Primăria generală. Cristian Buşoi este om de viitor: are mai puţin de 40 de ani dintre care 15 i-a petrecut în slujba cetăţenilor. I-a priit: bugetar fiind, a dobândit nouă terenuri, patru case şi câteva milioane de lei prin bănci. A investit cu succes în acţiuni ale Fondului Proprietatea, primind anual dividende de sute de mii de lei. În 2013, prin nu se ştie ce miracol, a fost şi europarlamentar şi preşedinte la Casa Naţională de Asigurări de Sănătate, cu două salarii consistente şi indemnizaţii pe măsură. Este şi titular al unei firme notariale de unde a primit sume consistente, deşi e neclar în ce calitate, neavând studii juridice. Are atâţia bani că nu ştie ce să facă cu ei aşa că a împrumutat un milion de lei unei firme de consultanţă care are zero angajaţi şi zero lei profit declarat. Tot atât i-a împrumutat şi soacrei sale, Marta Ilinca. Aceasta e notar şi, acum câteva luni, a fost condamnată în primă instanţă la trei ani de închisoare cu executare pentru spălare de bani, delict la fel de vechi ca împrumutul primit de la ginerele ei. În dosar sunt implicate nume grele din Drobeta Turnu Severin organizate într-o reţea mafiotă. Sentinţa nu este definitivă, dar documentele publice ale procesului devoalează o fructuoasă cooperare între stat şi infractorii privaţi, semn că, dacă se sapă mai mult la temelia instituţiilor, s-ar putea descoperi prin subterane multe civilizaţii dispărute de hoţi.
Dar de ce ne-ar mira succesul bugetarului Buşoi? Nu a trecut mult de când Adriean Videanu, alt bugetar celebru (pe atunci în PDL, acum în PNL), spunea că orice om cu un salariu de 1500 de lei şi-ar putea construi o casă ca a lui, un castel de o mie de metri pătraţi pe o vastă moşie intravilană cu piscină şi grădină franceză. Dar Adriean Videanu a ajuns pe partea întunecată a politicii, în vreme ce colegul său Cristian Buşoi este o nebuloasă care promite, dacă se concentrează, să devină o stea pitică şi strălucitoare. După decepţia provocată de doctoratul lui Gabriel Oprea, preşedintele ar trebui să fie însă mai atent cu cine umblă pentru că, spre deosebire de onoare şi moralitate, corupţia este contagioasă. Şi ucide.