Într-un poem celebru al lui Constantin Kavafis, Prima treaptă, tânărul Eumene se plânge lui Teocrit că, deşi scrie de doi ani de zile, „nu a făcut decât o singură idilă”, iar pe final exclamă: „de pe această primă treaptă unde mă aflu/ n-o să mai urc în veci, nefericitul de mine”.
Magistral, răspunsul lui Teocrit: „Dacă te afli pe această primă treaptă,/ fii mândru şi fericit./ (…) Căci încă şi această primă treaptă/ e foarte departe de lumea de rând./ Pe această treaptă ca să calci/ trebuie, de drept,/ să fii cetăţean al oraşului ideilor./ Şi-i rar în acel oraş şi anevoie/ să ţi se acorde cetăţenia (…) Aici unde ai ajuns nu e puţin lucru;/ ce ai făcut e o mare glorie”.
Şi cititul, de ce n-ar fi „o mare glorie”?!
Căci „aici unde am ajuns – şi anume, în al 11-lea an de Carte la pachet – nu e puţin lucru”, în condiţiile în care pe piaţa media nu mai există emisiuni de acest fel, şi nu din lipsă de scriitori sau cititori. Pur şi simplu timpul pe care-l cere lectura propriu-zisă, plus redactarea textului, este incomensurabil mai mare comparativ cu cele câteva zeci, hai o sută, de secunde de eter. Dacă le înmulţim însă cu cele vreo 550 de emisiuni, câte s-au adunat din ianuarie 2005 încoace, clipele se fac ore, orele tind să alcătuiască o zi întreagă – hai să-i zicem Ziua Recunoştinţei pentru „cea mai frumoasă şi mai de folos zăbavă” din câte i s-au dat omului.
Mama a fost cea care mi-a pus, prima, cartea în mână – îi datorez dragostea pentru lectură, chiar dacă în copilărie am suferit pe ascuns că, fiind profesoară de limbă şi literatură română, îşi petrecea serile aplecată peste caietele elevilor, corectându-le dictările & compunerile. Doamne Dumnezeule! câte biblioteci ar fi putut citi, dacă n-ar fi trebuit să înveţe generaţii de copii a scrie corect şi a înţelege cele citite! Memoriei mamei mele se-nchină acest top-10, în care fiecare titlul arde ca o lumânare marcând cele 10 luni de la trecerea-i în nefiinţă. Nu chiar nefiinţă, de vreme ce opera vieţii ei – „creşterea limbii româneşti…” – o continuă toţi cei care au iubit-o.
Voi începe numărătoarea cu un titlu aproape legendar, Ocolul zilei în optzeci de lumi, de Julio CORTAZAR, Art, 2014 – un fel de stea polară a actualului top, după care ne vom ghida în cele ce urmează. Vin la rând Fragmente de Apocalipsă, de Gonzalo TORRENTE BALLESTER, Curtea Veche, 2008, şi ea o carte pentru scriitori, şi Fugara, de Alice MUNRO, Litera, 2014, al cărei rafinament a fost răsplătit cu Premiul Nobel pentru literatură, la fel ca şi creaţia francezului Patrick MODIANO, a cărui Călătorie de nuntă, Polirom, 2014, se alătură imediat, de mână cu cartea altul francez, de data aceasta recompensată cu Premiul Goncourt, La revedere acolo sus, de Pierre LEMAITRE, Trei, 2014. Aşadar, o mână de cărţi – de primă mână!
În cealaltă mână, nu mai puţin valoroasă, cap de serie este neîndoielnic Jurnal-ul lui Radu PETRESCU, Paralela 45, 2014, „în splendida, copleşitoarea sa masivitate”, secondat de o altă prezenţă românească, Omul de la fereastră, de Alexandru VLAD, Charmides, 2015. (Nu l-am cunoscut pe Radu Petrescu decât din scris şi din amintirile lui Gheorghe Crăciun; cu Sandu Vlad însă am fost prieteni apropiaţi – dacă există un Paradis al cărturarilor, acolo trebuie să fi ajuns şi unul, şi altul, tustrei.)
Că tot am rostit cuvântul, chiar Locul în care a fost paradisul, de Carlos FRANZ, Rao, 2012, continuă numărătoare, chemându-i pe Oamenii cărţii, de Geraldine BROOKS, Leda, 2009, două romane debordând de pasiune şi punând în valoare „culoarea locală”, că-i vorba de America Latină sau de Balcani.
Chinta regală n-ar fi completă fără Taichi YAMADA, N-am mai visat de mult că zbor, Humanitas, 2012, un roman halucinant ce mă face să cred că spiritul lui Mishima s-a reîncarnat în mai tânărul său conaţional.
Se-nţelege că un Top-10 bis ar fi oricând posibil, din care n-ar putea să lipsească alţi vreo doi-trei laureaţi Nobel (Gabriel GARCIA MARQUEZ, Claude SIMON, Kenzaburo OE), precum şi gloriile literare perene (Kurt VONNEGUT, Graham GREENE, Stephen KING), fără a uita de cele câteva debuturi remarcabile, de-ar fi să pomenesc doar de David VANN, cu Legenda unei sinucideri, Litera, 2014, sau de Téa OBREHT, cu Soţia tigrului, Rao, 2013.
Acum, că tot am dat cărţile, partida poate începe, atât că fiecare trebuie să-şi aleagă jocul pe potrivă: pocher? bridge? preferans? sau… popa-prostul?