În mod cert, ziua de luni, 21 decembrie 2015, cea din ajunul solstițiului de iarnă, va intra în analele istoriei recente ale Republicii Moldova drept una dintre cele mai pline de suspans și de răsturnări dramatice. În multe privințe, tot ce s-a întâmplat atunci pe scena politică a semănat cu o încleștare pugilistică, în care fiecare luptător a încercat să aplice lovitura decisivă, iar cel care părea înfrânt și-a recăpătat echilibrul printr-o manevră surprinzătoare pentru adversar, trimițând meciul în prelungiri și oferindu-ne șansa unui palpitant final de partidă.
Ziua începea pe la 3 dimineața, când oligarhul Vlad Plahotniuc își anunța pe Facebook reîntoarcerea în politică – subit, copleșit de responsabilitate, aparent exasperat de ineficiența clasei politice care nu reușește să formeze o majoritate și să voteze un guvern. Pentru a părea mai convingător, Plahotniuc invoca și argumentul că implicarea directă i-a fost cerută de anumiți parteneri externi (fără să-i numească). Astfel că cel care acționa din umbră, croindu-și mitologia omului care face și drege, dar fără să vorbească și să semneze ceva, și-a asumat hotărât rolul de salvator al neamului, promițându-ne ca exercițiu final o „terapie de șoc”.
Nu reușea lumea să se dezmeticească în fața acestor mesaje bulversante că a picat vestea-bombă cu cei 14 deputați comuniști care părăsesc fracțiunea PCRM și formează o așa-zisă platformă social-democrată pentru votarea unei majorități parlamentare. Lucrurile se aranjau spectaculos, eficiența noului manager politic era stupefiantă. În mod ciudat, gestul de trădare (al câtelea!), înregistrat în tabăra PCRM, nu a provocat în cursul zilei de luni mânia lui Vladimir Voronin - niciun blestem, nicio sudalmă mai sănătoasă, nicio ironie acidă nu s-a desprins de pe buzele generalului... Lipsa sa de reacție a alimentat suspiciunea că dezertarea „disidenților” comuniști – aproape întreg Biroul Politic al partidului cu nepotul Reșetnicov în frunte – a fost încuviințată de Voronin, aflat el însuși de mai mulți ani în „buzunarul” lui Plahotniuc… Cu alte cuvinte, am urmărit o strategie cu efect de lavină, ce trebuia să-i prindă sub ea pe toți cetățenii Moldovei.
Acestui asalt i s-a opus președintele Nicolae Timofti. A fost o reacție așteptată de opinia publică, dacă luăm în calcul duelul replicilor sale cu PD și comunicatele președinției care vorbeau despre presiuni inadmisibile, despre un șantaj la adresa familiei șefului statului. După o nouă rundă ineficientă de consultări cu partidele, în seara aceleiași zile domnul Timofti l-a anunțat candidat la funcția de prim-ministru pe Ion Sturza. Mutarea președintelui a surprins tabăra PD, care se și vedea câștigătoare. Din acest moment „meciul” politic a căpătat un suflu nou, adversarii se pândesc, nu se scapă din ochi, sunt gata să-și aplice lovitura decisivă.
Partidul Democrat a avut o reacție virulentă la numirea lui Ion Sturza, luând-o ca pe un afront. Marian Lupu, Andrian Candu și apoi toate televiziunile oligarhului, comentatorii și bloggerii săi plătiți cu bucata au preluat tonul alarmist. Nicolae Timofti a fost declarat drept marele vinovat de instabilitatea Moldovei – omul care împinge țara spre alegeri anticipate.
Doar că vehemența pe care o afișează Partidul Democrat, după ce i s-a refuzat postul de prim-ministru, nu are niciun temei politic și mai ales moral. Suntem la capătul unui an în care gruparea oligarhică ce controlează Republica Moldova a făcut tot ce a vrut, numai nu reforme în folosul cetățenilor: au demis guverne după bunul lor plac, au compromis finanțarea externă, au pus pe brânci sistemul bancar, au prăbușit moneda națională, au periclitat plata pensiilor și salariilor... Cu ce drept moral își revendică această tabără postul de prim-ministru? Argumentul că (printr-o aritmetică dubioasă și obscură) ți-ai asigurat o majoritate de voturi nu rezistă. Președintele Timofti nu doar a uzat de niște prerogative constituționale care îi permit să desemneze un alt candidat la funcția de premier, ci a avut obligația morală de a opri lunecarea Moldovei în hăul dezmățului oligarhic.
Așa că în loc de „terapia de șoc” pe care ne-o promitea Plahotniuc, avem șocul unei confruntări fățișe între forțele pro-reformă: președintele Moldovei, premierul nominalizat Ion Sturza, Platforma „DA” și mișcarea politică pe care o formează Maia Sandu, pe de o parte, și gruparea condusă de PD și ce mai pot alinia ei din rândurile interpușilor, transfugilor de toate culorile și din zona aliaților subalterni, asistați de pro-rușii lui Dodon și Voronin, de cealaltă parte.
Deocamdată, calculele și „sentințele” aruncate pe piață nu oferă guvernului Sturza mari șanse să treacă. Însă timpul scurt ce-a mai rămas până la 29 ianuarie, după care ar urma dizolvarea parlamentului, îi este favorabil premierului desemnat. PD nu va putea invoca la nesfârșit nevoia evitării alegerilor anticipate, dacă nu va vota un Executiv și un program de guvernare care să scoată Moldova din colaps. Și nici să pună responsabilitatea eșecului pe umerii președintelui Timofti nu va reuși, după ce tocmai ei, democrații, au demis, alături de socialiști și comuniști, guvernul precedent și ne-au băgat în criza actuala!...
Dacă guvernul Sturza nu va fi votat din prima încercare, singura opțiune valabilă pentru șeful statului este să înainteze a doua oară aceeași persoană la funcția de prim-ministru. O eventuală renunțare la Ion Sturza ar însemna capitularea lui Nicolae Timofti, demolarea imaginii sale de președinte care, fie și în ceasul al doisprezecelea, a avut curajul să se opună cleptocrației. Dacă nu se va putea obține câștig de cauză în parlament, Moldova va trebui să treacă prin focul unor alegeri anticipate, când se va da lupta finală între oligarhie și popor.
Ne e nimic de inventat. Singura „foaie de parcurs” pentru un nou guvern și pentru clasa politică din Moldova sunt reformele stipulate în Acordul de Asociere cu Uniunea Europeană, acord pe care partidele angajate în jocuri politicianiste și în spolierea țării l-au uitat cu desăvârșire.
Pirrka Tapiola, șeful Delegației Comisiei Europene la Chișinău, care a salutat desemnarea lui Ion Sturza prim-ministru, spunea foarte clar săptămâna trecută, la întâlnirea de la președinție cu ambasadorii străini: „Vom sprijini un guvern care va face să funcționeze instituțiile, va distruge sistemul statului captiv, va consolida societatea, va reduce corupția și va asigura independența energetică a țării ”. Iar luni, 21 decembrie, ziua ce păruse a fi, ca intensitate, cea mai lungă zi a anului în Moldova, ambasadorul Satelor Unite la Chișinău, dl James D. Pettit, se întreba dacă cineva de pe scena politică își mai aduce aminte de lucrurile pe care și le doresc cetățenii moldoveni: „Democrația înseamnă respectarea voinței poporului. Să fii o democrație înseamnă să-i servești cu adevărat pe cetățenii pe care îi reprezinți. Liderii, într-o democrație, sunt supușii poporului – nu invers.”
Cine are urechi de auzit să audă. La sfârșit de an, Republica Moldova are șansa să se smulgă din mocirla în care au împins-o niște politicieni orbi și surzi la doleanțele poporului.