Să lăsăm pogromurile și participarea României la Holocaust, încă recente, și a căror realitate începe să fie acceptată treptat de opinia publică, dar ce faci când dai în Neculce de orori fără nume comise de moldoveni? Pentru cei care întreabă „dar când am agresat noi pe alții”? iata doar un candid fragment:
„Fiindu tatarii din Bugeac duși în oaste la Beciu (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași și s-au dus impreuna cu cazacii și ardè în Bugeacu muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca și punè copiii prin pari, și lua bucatele cele tătărești, și aducè la Iași averi multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nu avè cine să le stè împotrivă.” (Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei).
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
Sigur, ar putea fi justificate acele atrocități prin mitul care spune că dacă nu eram noi, musulmanii cucereau Europa (uitând că la asediul Vienei, contingentele românești au luptat de partea turcilor, nu a creștinilor).
Iată însă că într-un interviu în cotidianul francez Le Monde, ministrul sârb de externe Ivica Dačić se plângea, de asemenea că, în disputa Belgradului cu Kosovo, Europa tratează Serbia ca pe un paria, uitând că „sârbii au salvat creștinătatea de turci".
Ei bine, credeam că noi, românii, am făcut asta, că noi am fost stavila Europei. Dar ce te faci dacă sârbii aduc insistent dovada că au fost ei? În 1389, la Kosovo Polje (în Kosovo de azi, da!), oastea țarului sârb Lazar a fost anihilată de hoardele sultanului Murad, ambii dându-și obștescul sfârșit pe câmpul de bătălie.
Așa e, spunem noi, dar mai târziu, când Serbia devenise un pașalîc, Ștefan cel Mare a fost numit de un Papă „atletul lui Hristos”, după amintita victorie de la Podul Înalt. E adevărat, însă „athleta Christi” era un titlu acordat atunci cam cum e azi „legiunea de onoare” franceză. Un alt papă îi acordase deja titlul de „atlet al lui Hristos” albanezului Skanderbeg, care, de asemenea, s-a războit cu agareenii, învingându-i sistematic.
Intreaga autoglorificare românească e pusă astfel la grea încercare în contextul balcanic. Toți balcanicii își arogă titlul de campioni în confruntarea cu turcii și toți caută să-și ascundă duplicitatea istorică, faptul că de multe ori oști creștine au participat alături de cele ale sultanilor la atacarea altor creștini.
Ah, dar mult mai târziu Bucureștiul a fost numit „micul Paris... - Da, însă și Sofia era „micul Paris”, tot pentru atmosfera aceea arhitecturală și pentru cafenelele cu terasă, iar astăzi Bulgaria face parte din francofonie în egală măsură cu România si... Vietnamul.
In aceste condiții de autoiluzionare istorică, indignarea sârbilor capătă o dimensiune de dramă autistă. Generații întregi, încă de la fondarea Regatului Iugoslaviei, au fost crescute și educate în spiritul superiorității sârbești și al suferințelor trecute.
Serbia: imperiu balcanic, unele din cele mai vechi mănăstiri, stavila apărătoare a creștinătății... Complexul de superioritate al sârbilor i-a împiedicat sa vadă că erau dușmăniți în fosta Iugoslavie și i-a lăsat plini de neînțelegere perplexă când văd astăzi că bosniacii și croații sunt pe cale chiar de a-și recrea o limbă proprie, mai degrabă decât a accepta că vorbesc aceeași limbă cu sârbii.
La fel, nu are nicio valoare practică astăzi pentru nimeni faptul că acum sute de ani sârbii s-au bătut împotriva turcilor. Si albanezii și românii au fost „atleți ai lui Hristos”. Istoria nu cunoaște recunostința.