„Ne-a legat o lungă prietenie, pe durata a 40 de ani și făcea parte dintr-o lume care dispare, care se duce odată cu el”, spunea cu o zi în urmă regizorul Bernardo Bertolucci, la aflarea știrii stingerii din viață a celebrului saxofonist de jazz Gato Barbieri.
Dacă se cunoscuseră cu mulți ani în urmă, la Parma, în Italia, Gato Barbieri și Bertolucci au rămas și vor rămîne legați pentru posteritate grație filmului lor „Ultimul tango la Paris”.
Your browser doesn’t support HTML5
In memoriam Gato Barbieri (1934-2016)
Celebrul film, care a făcut mult scandal la proiecția sa în sălile de cinema în 1972, fiind complet interzis în Italia și declarat film X în Franța, jucat de Marlon Brando și Maria Schneider, se desfășoară pe muzica scrisă de Gato Barbieri. În interviul său cu La Repubblica, Bertolucci afirmă textual că „titlul este un tribut” adus lui Gato, fiindcă era argentinian... „Am lucrat strîns cu editorul Franco Arcalli, combinînd muzica și imaginile, al căror rezultat a fost de mare forță și senzualitate. Îmi amintesc că Gato a telefonat marelui muzician argentinian Astor Piazzola pentru a-i propune să facă aranjamentul orchestral. Piazzola s-a înfuriat foarte tare și a spus «eu sînt un compozitor, mă numesc Astor Piazzola, la revedere”. Gato avea să cîștige însă un premiu „Grammy” pentru coloana sonoră a filmului și să-și consolideze faima în ascensiune.
Tot Bertolucci îi aduce poate cel mai expresiv omagiu lui Gato Barbieri atunci cînd îl caracterizează în cîteva cuvinte spunînd că avea „capacitatea de a fuziona jazz-ul cu muzica populară argentiniană. A fost un saxofonist tenor alb, capabil să sune absolut ca unul de culoare. Unic!”
Coperta discului remasterizat „In Search of the Mistery”
Gato Barbieri, a cărui moarte la vîrsta de 83 de ani a fost anunțată la week-end de vicepreședintele companiei Blue Note, asociată cunoscutului club de jazz omonim, și-a început cariera în Argentina natală, spre sfîrșitul anilor 1940. Influențat puternic de John Coltrane, Gato și-a găsit totuși un sunet al lui, inimitabil și ușor de recunoscut, reușind să obțină - cum scria un critic al cotidianului New York Times - „unul din sunetele cele mai răgușite, aspre, ce au ieșit vreodată dintr-un saxofon tenor”.
Stilistic, la începutul carierei sale, Gato Barbieri s-a înscris printre membrii proeminenți ai jazz-ului de avangardă, înregistrînd împreună cu trompetistul Don Cherry sau cu pianista și compozitoarea Carl Bley. Ulterior a mers în direcția unui jazz mai melodic, utilizînd și încorporînd în compozițiile sale ritmurile și culorile muzicii populare sud-americane și cîștigîndu-și astfel o audiență imensă la nivel mondial.
Coperta albumului „Chapter Three: Viva Emiliano Zapata”
Criticii de la revista Grammophone nu au găsit de cuviință să-l introducă în lista muzicienilor de bază ai jazzului, dar nici nu i-au trecut cu vederea unul din discurile cele mai remarcabile, înregistrate în 1967, In Search of the Mistery (În căutarea misterului). Jazz. The Rough Guide recomandă alte trei discuri remarcabile Confluence (1968), Chapter Three: Viva Emiliano Zapata (1974) și Que Pasa (1997), cu un standard în memoria soției sale Michelle, care a lucrat și ea în lumea filmului cu Bertolucci, „The Woman”. Ascultați-l...