Cine şi-ar fi imaginat că specialistul în arte marţiale mixte care a plantat capete de porc pe terenul viitoarei mega-moschei din Bucureşti era doar un apostol al adevăratului salvator al neamului liberal? Campionul ortodoxiei care se luptă cu fantomele Islamului a scos crucile în stradă, plantându-le cu sutele prin Bucureşti, sub privirile amuzat-complice ale Poliţiei. Pe lemnul lor nu a scris îndemnuri la credinţă, speranţă şi iubire, ci diverse lozinci antimusulmane, folosind lemnul sfânt ca pe o măciucă în cruciada sa electorală. Căci vrea să apere patria de hoarda infidelilor aşa că s-a înscris şi în cursa pentru Primăria generală. Şi pentru că Biserica Ortodoxă nu i-a spus că fiecare trebuie să-şi poarte crucea, nu s-o arunce pe stradă, încurajându-i printr-o tăcere aprobatoare lipsa de cumpătare şi măsură, s-ar părea că are susţinere la nivel înalt.
Your browser doesn’t support HTML5
Sinteza săptămînii politice românești cu Sorin Șerb
Dar marele luptător cu porcii nu este decât un antemergător mesianic de stil nou. Partidul Naţional Liberal, mereu amator de noi achiziţii exotice care i-au îngrăşat organigrama, caracterul şi doctrina, l-a scos din rastelul cu armament greu pe Marian Munteanu, martir al vremurilor tulburi când democraţia se năştea cu forcepsul manevrat de Virgil Măgureanu şi Ion Iliescu. Studentul întârziat pare o soluţie de criză într-un partid care a intrat în criză de timp, după ce candidatul de dinainte, Ludovic Orban, a muşcat din mita pentru campanie şi şi-a rupt dinţii.
Se zice că au existat două posibilităţi de substituţie a lui Ludovic Orban: fosta purtătoare de cuvânt a lui Traian Băsescu, Adriana Săftoiu, şi ea un fel de profetesă a timpurilor noi, antibăsesciene, şi Marian Munteanu, susţinut de duşmanul intern al doamnei Săftoiu, Teodor Atanasiu, fostul ministru al Apărării. Acesta şi-a pierdut locul în guvernul Tăriceanu tocmai din pricina reevaluatei doamne Săftoiu, care pe-atunci era la fel de înfocată susţinătoare a lui Traian Băsescu pe cât de mult îl contestă azi. Între cei doi ar fi, aşadar, o relaţie durabilă şi sinceră de ură reciprocă. A câştigat aripa care-şi dorea un candidat din afara partidului. Anunţul a fost făcut imediat după ce liderii partidului s-au consultat cu Klaus Iohannis în spatele uşilor închise de la Cotroceni căci preşedintele, nu-i aşa, trebuie să fie un arbitru al jocului politic. Un arbitru jucător. Semnificativ pentru democraţia labirintică a PNL este că, deşi s-a spus că noul candidat se va înscrie în partid, acesta pretinde că reprezintă societatea civilă, probabil ca fost lider al studenţilor acum 26 de ani.
Un fiu al speranţei, astăzi, ca şi atunci. Într-o perioadă de deşert spiritual, mesajul de iubire şi dăruire hristică transmis pe-atunci de la balconul Universităţii era ca un pahar cu apă rece pentru oamenii deşertului adunaţi în piaţă. Rugăciunile rostite în cor le reaminteau participanţilor că prima catedrală a mântuirii a fost, în decembrie 1989, cerul liber de deasupra Pieţei. Devenise un ritual de purificare pentru participanţii la manifestaţiile de protest care-şi exorcizau astfel marile dileme sufleteşti într-o ţară la acea vreme fără biserici şi cu prea puţină credinţă. Ceea ce pare azi, văzut prin ocheanul întors al corectitudinii politice şi al vremurilor, bigotism şi talibanism, era atunci o revanşă istorică în faţa ateismului criminal comunist şi o evadare de pe planeta maimuţelor ideologice. Era o revoluţie spirituală a tinerilor la care au participat mulţi oameni ajunşi acum în zone semnificative ale societăţii româneşti. Din perspectiva celor mai bine de două decenii şi jumătate, pare doar un exerciţiu de îndoctrinare în masă condus abil de stăpânul megafoanelor care era Marian Munteanu. Însă acea conversiune în masă a erodat sistemul criptocomunist din interior şi a forţat roţile istoriei: a produs mineriade, o baie de sânge, noi schelete în dulapul lui Ion Iliescu care a pus preţ pe capul lui Marian Munteanu. Incapabil să asculte şi să negocieze, poate şi pentru că primise ordine de la ambasada URSS, şeful statului l-a stigmatizat de „legionar” pe Marian Munteanu şi a stârnit un război civil. Armata şi minerii i-au alergat pe protestatari prin tot oraşul şi toată lumea a putut vedea că democraţia originală a lui Iliescu seamănă ca două picături de sânge cu dictatura bolşevică.
Şeful studenţilor a fost bătut până a intrat în comă. A fost tratat în penitenciar unde a şi stat câteva luni. Piaţa Universităţii şi reprimarea ei sângeroasă au determinat, o lună mai târziu, o marş de solidaritate la care au participat sute de mii de persoane (al „cămăşilor albe”) şi, după alte două luni, apariţia Alianţei Civice, zidită pe structura de rezistenţă a Ligii Studenţilor şi a altor organizaţii studenţeşti, a Grupului pentru Dialog Social şi a asociaţiilor de revoluţionari. Ulterior, Alianţa, care s-a emancipat, devenind independentă şi foarte influentă în aripa dreaptă a scenei politice, a avut un cuvânt hotărâtor de spus în privinţa candidatului opoziţiei la preşedinţie, Emil Constantinescu, atât în 1992, cât şi la alegerile următoare. Aşadar, în Piaţa Universităţii nu s-au întâlnit nişte maimuţoi jucându-se pe postamentul spritualităţii, ca în filmele lui Kubrik, ci viitori şi influenţi participanţi la jocul politic.
Marian Munteanu a devenit, după aceea, icoana puţinilor aleşi ascunşi prin catacombe. O sfântă relicvă a revoluţiilor din toate vremurile, tot mai acoperită de mâzga cădelniţelor şi a săruturilor respectuoase. A ajuns să reprezinte un reper în amvonul pravoslavnicilor naţionalişti. O simplă lectură a paginii sale de Internet este relevantă. Dacă rupe porţile Primăriei, ar duce jocul la alt nivel. Promite că va organiza comitete de integritate şi că va scoate lumea în stradă pentru a îndrepta neregulile, deşi la etica sa de nişă cine ştie ce o însemna asta.
Odată reapărut din bezna istoriei personale şi a afacerilor pe care zice-se le-ar fi făcut cu securiştii lui Măgureanu, a ieşit din comă şi retorica antifascistă a lui Ion Iliescu care spunea pe vremuri că Piaţa Universităţii este un cuib de legionari, spre indignarea inofensivă a doamnelor şi domnilor ieşiţi să-şi plimbe dalmaţienii şi să schimbe o vorbă cu prietenii, să se mai răcorească. Astăzi organizaţiile şi asociaţiile civice publică scrisori prin care-i cer PNL-ului să găsească alt candidat în locul neofascistului.
Însă revenirea lui Marian Munteanu în atenţia opiniei publice a fost o lovitură de teatru pregătită din vreme nu doar de războiul total şi final cu spaimele milenariste şi migranţii islamişti, ci şi de naţionalismul cultural şi economic întreţinut ostentativ de politicieni şi membri ai guvernului care ar vrea să schimbe fundamental regulile clubului european în care cu greutate ne-am calificat. Sunt fructificate astfel spaima faţă de capitalul străin, de mondializare şi multiculturalism, o frică atavică generată de mitocondriile internaţionalismului de stânga şi de ieşirea din zona de confort a protecţiei sociale generalizate. Revenirea în prim-plan a lui Marian Munteanu, cu discursul său neaoşist-ortodox, cu relaţiile lui la nivel înalt pe dealul Patriarhiei şi al Golgotei, tocmai în postul Paştelui, când urletele monosilabice şi de neînţeles ale adepţilor antiislamişti ai tăietorului de capete de porc au devenit zgomotele de fond ale democraţiei româneşti ar trebui să fie nu doar o preocupare savantă a sociologilor şi antropologilor, ci şi un semnal de alarmă pentru cei care întrevăd în aceste schimonoseli semnele premergătoare dezastrului.
Într-o perioadă în care faţadele partidelor s-au ruinat într-atât încât le vedem interioarele imunde, găunoase, pline de mizerie, măcinate de mucegai şi resturi indescriptibile, când opinia publică este fragmentată de campanii de manipulare şi de formatori de opinie ai serviciilor secrete, când instituţiile statului sunt gestionate cu rea credinţă şi cu singura preocupare de a asigura un ban bun şi un loc călduţ rudelor şi prietenilor, când singure Armata şi Biserica îşi mai găsesc locul printre simpatiile oamenilor simpli, reapariţia lui Marian Munteanu a atras atenţia către scena politică. Pentru nostalgici, pare să readucă la viaţă un spirit care a murit demult: punctul 8 de la Timişoara, independenţa televiziunilor, curăţirea scenei politice de moştenitorii comunismului şi ai securităţii, de sinecuriştii democraţiei care se joacă cu minţile şi aşteptările oamenilor, adică aceleaşi mantre pe care le rostea la microfonul balconului Universităţii. Excesele lui par doar figuri retorice, care vin din sensibilitatea sa de poet şi folclorist. Dacă recită Doina lui Eminescu, o face pentru muzicalitatea versului, nu pentru că „cine-au îndrăgit străinii/Mânca-i-ar inima cânii”. Patriotismul său este defensiv, se limitează la graniţele ţărişoarei. Pentru că el nu mai vorbeşte ca primarul, ci are deja o retorică de lider absolut.
Radicalizarea discursului public nu este o discuţie teoretică despre sexul îngerilor. Ea se petrece în termeni reali, dincoace de linia orizontului. Un grup de persoane publice (jurnalişti, foşti parlamentari, retori şi limbuţi habotnici) cer introducerea în Constituţie a definiţiei familiei ca fiind formată din bărbat şi femeie. E, desigur, libertatea lor, dar ar fi bine să le ascultaţi argumentele pline de homofobie şi tămâie sulfurică de Gomora. La televiziune, PNL impune în consiliul de administraţie o jurnalistă despre care cei mai sensibili susţin că are simpatii legionare pentru că a apărat fără discernământ diverse personaje ale Mişcării. Protestele nu au lăsat nicio urmă pe obrazul partidului, semn că e de toval calitate superioară.
Un partid care funcţionează zice-se conform legii a înfiinţat o Gardă naţională să-i scape pe români de ameninţări. Eventual şi de unguri şi romi. De Ziua Internaţională a Romilor, cortul ridicat în Piaţa Universităţii bucureştene, adică la kilometrul zero al democraţiei, cum i se spunea acum 26 de ani, a fost vandalizat cu graffiti cerând soluţia finală pentru „ţigani.”
Uniunea Scriitorilor se dizolvă într-o mare de scuipat acid secretat la nivel înalt. Se acuză reciproc de mizerie spirituală, corupţie şi, desigur, legionarism.
La Opera Naţională, în urma bâlbâielilor ministeriale, doi balerini de prestigiu sunt îndemnaţi să-şi cumpere bilete de avion şi sunt scoşi în stradă cu cizme bine plasate. Plecarea celor doi a readus România în paginile de scandal ale revistelor culturale de pretutindeni.
În fine, o melodie proastă dar sinceră a unei populare formaţii care, prin vocea a 33 (sic!) de personalităţi, mustra Patriarhia pentru orgoliul de a ridica turnul babelic al Catedralei Mântuirii Neamului a stârnit mânia patriotului naţionale. Efectul îndemnului (legitim şi foarte creştin) la smerenie a fost, spune sarcastic Patriarhia, că românul a scos mai mulţi bani din buzunare pentru Catedrală. Cu o nouă echipă la Primărie speră, probabil, să ia mai multă lumină de la bugetul local, să i se ridice turlele. Să facă cinste cu un tort pentru A doua venire.