Miercuri a venit pe neaşteptate un frig crîncen, cerul a devenit plumburiu şi, cînd am ieşit din casă, a început să plouă tare. Mergeam prin ploaia rece şi, la un moment dat, văzînd că nu se mai termină, am decis să mă adăpostesc sub acoperişul unei alimentare. Aşteptam, urmărind cu privirea puţinii oameni care alergau prin ploaie.
Your browser doesn’t support HTML5
Realitatea cu amănuntul și Iulian Ciocan
Dintr-odată, din ploaie, apăru în faţa mea un omulean de circa 55 de ani, murdar, ud leoarcă, îmbrăcat în haine prost mirositoare. Din instinct, am făcut un pas înapoi. Însă omuleanul se apropie de mine şi răcni: „Dă-mi trei lei! Vreau să mănînc! Crăp de foame!!!!”
Am ezitat preţ de cîteva clipe. Omuleanul mă fixa cu ochii larg deschişi. Apoi am băgat mîna în buzunar şi i-am întins doi lei. Doi lei, nu trei cît îmi ceruse el. Nu, nu era vorba de zgîrcenie. Pur şi simplu, ceva în fiinţa mea se opusese tonului ultimativ al omuleanului. Pesemne, dacă era mai calm, i-aş fi dat trei lei. Aşa cred.
Recunosc că o voce lăuntrică îmi şopti să nu-i dau nimic. Dar mi-am amintit că vine Paştele. Şi mi-a mai trecut prin minte gîndul că ambii sîntem în aceeaşi barcă, fiind păcăliţi de escrocii care au furat sume uriaşe din bănci.
Omuleanul îmi smulse leii din mînă. Se holbă la ei cu nemulţumire. Era limpede că voia trei lei, nu doi. Apoi mă fulgeră cu privirea, bombăni ceva supărat şi dispăru în ploaie. Am stat şi eu o vreme cu privirea pierdută în gol. Apoi am plecat. Iar ploaia parcă nu mă mai deranja atît de tare.