Incă de la Revoluția Franceză, când aristocrația nu s-a priceput să judece nivelul nemulțumirii populare pornind de la amploarea manifestațiilor, s-a pus problema găsirii unui algoritm care să permită calcularea periculozității pentru putere a unei manifestații… sau a masei critice dincolo de care un oficial ar trebui să-și dea demisia pentru că a reușit să coalizeze și să scoată atât de multă lume în stradă.
Desigur, pragul critic nu va fi același de la o cultură la alta sau de la un sistem politic la altul. Deseori, manifestații care nu păreau neapărat primejdioase fiind reprimate cu duritate inutilă au putut duce la prăbușirea unui întreg sistem politic. Acolo unde inițial sistemul era reticent la cea mai mică schimbare, chiar și la cereri minore, s-a ajuns prin rapidă escaladare laz prăbușirea lui totală.
Așa au fost manifestațiile studențești din Parisul anului 1968. Incepute ca niște proteste împotriva condițiilor din cămine ele au dus, în urma ciocnirilor cu poliția și intransigenței guvernului generalului de Gaulle la greve generale, la blocarea funcționării întregii țări și în cele din urmă la demisia lui de Gaulle însuși.
La fel, sfârșitul anului 1989 a văzut o serie de manifestații în toate țările comuniste est-europene care, rău judecate și rău tratate de putere, au dus la căderea tuturor acestora, mai puțin (pentru o vreme) a URSS-ului.
E limpede că regimurile autoritare, în special cele comuniste, sunt extrem de alergice la orice formă de protest. Până și Gorbaciov, cu toată deschiderea lui, a reprimat violent manifestațiile din Tbilisi, Baku și țările baltice, ceea ce a făcut să-i scadă popularitatea și a dus indirect la destrămarea URSS-ului.
Sigur, nici un politician nu a cuantificat vreodată masa critică dincolo de care să promită că dacă se iese în stradă împotriva lui atunci el va demisiona. Mai degrabă e vorba de bun simț și de fler politic. Un lucru e sigur, însă: într-o democrație oamenii care ies în stradă scandând numele unui politician nu o fac pentru că îl admiră.
--------------
De aproape un an în Republica Moldova au loc cu regularitate proteste antiguvernamentale inițiate de o mișcare populara constituită la începutul anului trecut, intitulata Platforma „Demnitate şi Adevăr”, care ulterior s-a transformat în partid politic. Cel mai amplu miting a avut loc la 6 septembrie 2015, adunând, potrivit organizatorilor, circa 100 de mii de participanți. Un număr de două ori mai mic a figurat in estimările poliției. Chiar şi aşa, a fost cea mai de amploare manifestație după Marea Adunare Națională din 1989, la care participase un număr de oameni echivalent cu a șasea parte din populație. Ca amploare, mitingul din septembrie 2015, l-a depășit pe cel din aprilie 2009, însă nu s-a ajuns la schimbarea regimului. Nici un demnitar nu s-a retras din funcţie, sub presiunea străzii.
Între timp, guvernarea, a acceptat, ce-i drept de o manieră discutabilă, o parte din revendicările protestatarilor, inclusiv cele vizate într-o inițiativă de desfășurare a unui referendum. Revendicarea cea mai incitanta de a se reveni la alegerea șefului statului de către întregul popor s-a rezolvat pe calea intervenției Curții Constituționale. După care a venit rândul imunității parlamentare pe cale de a fi abolită la inițiativa majorității parlamentare. Rând pe rând alianța de guvernare bifează revendicările cele mai fierbinți ale protestatarilor. Un nou protest antiguvernamental amplu urmează să aibă loc duminică, 24 aprilie. Se va cere şi de această dată dizolvarea parlamentului şi demisii în lanţ. Indiferent câţi oameni vor participa la manifestație, puţin probabil să se obţine măcar o demisie de onoare, spun mai mulţi analişti, între ei şi Ion Tăbârţă de la Insitutul de Analiză şi Consultanţă politică „Politicon”:
„Îmi vine greu să cred că acum se va ajunge la realizarea acestor revendicări. Nu s-a reuşit acest lucru în toamnă, când valul protestatar era mult mai puternic. Acum, guvernul, cât de critici nu am fi la adresa sa, într-o anumită măsură a reuşit să aducă cel puţin o relativă linişte. Din această cauză, acel sentiment protestatar din societate a fost într-o oarecare măsură diluat. Au fost şi nişte decizii cu tentă socială ceea ce la fel a diluat din acel sentiment protestatar. În plus Platforma „DA” a fost abandonată în protestele sale atât de PSRM, cât şi de Partidul Nostru. Cu toate acestea nu înseamnă că duminică nu va avea loc un protest amplu, dar îmi vine greu să cred că după acest protest guvernarea îşi va schimba comportamentul.”
L-am întrebat pe activistul civic Oleg Brega, animatorul mai multor proteste, de ce în Republica Moldova manifestaţiile, chiar şi cele de amploare, nu au consecinte imediate. E vina şi a protestatarului, şi a demnitarului, crede Oleg Brega:
„Protestatarul ar trebui să-şi facă demersul concret, axat pe o problemă punctuală şi nu să iasă la un protest în general împotriva mafiei, împotriva guvernării, împotriva problemelor, împotriva sărăciei. Demnitarii ar trebui să înţeleagă şi să prețuiască demersul protestatar şi al unui grup mic de cetăţeni, nu trebuie neapărat să fie mii, pentru că atunci e greu de controlat şi iată degenerează, cum s-a întâmplat în aprilie 2009 sau foarte recent cu protestele de la parlament când se încerca pătrunderea în incinte. Dacă demnitarii ar fi deschiși pentru mesajul protestatarilor, atunci problemele s-ar rezolva cu un protest mai puţin numeros. Dar, ziceam, de vină sunt cei şi care ies în stradă şi nu prea ştiu ce vor, sunt mânioşi, supăraţi, dar nu ştiu care sunt problemele lor. Şi ies nu ştiu de ce doar când cineva, politician de profesie protestatar sau de ocazie protestatar îi îndeamnă. Nu ies când îi doare pe ei sau când simt că alături de ei cineva suferă şi e nevoie de intervenție.”
Mai mulți experți consideră că într-o alta ţară cota moldovenească a temperaturilor protestatare demult ar fi provocat rocade la vârf, la Chișinău însă pragul de rezistenţă a autorităților la presiuni este mult mai ridicat, ceea ce nu este neapărat un lucru bun, pentru ca, așa cum spune mai multa lume, până şi mămăliga are proprietatea de a sari în aer.