Leninismul ca autism moral

Leninismul a împărtășit cu marxismul ceea ce Steven Lukes numește "viziunea emancipatoare a unei lumi în care principiile care protejează ființele umane unele de altele nu vor mai fi necesare" (vezi Steven Lukes, „On the Moral Blindness of Communism,” Human Rights Review, Vol. 2, No. 2, January-March 2001, p. 120). Una din cele mai bune descrieri ale gândirii comuniste poate fi găsită în următoarea mărturie a lui Lev Kopelev, modelul personajului Rubin al lui Aleksandr Soljenițîn în romanul acestuia Primul cerc:

„Împreună cu restul generației mele am crezut cu tărie că scopurile justifică mijloacele. Țelul nostru măreț a fost triumful universal al comunismului și pentru acest lucru orice era permis—să minți, să furi, să distrugi sute de mii și chiar milioane de vieți omenești, pe toți cei care ne împiedicau munca sau care o puteau îngreuna, oricine ne stătea în cale. Și a ezita sau a te îndoi de toate acestea însemna să cedezi în fața 'mofturilor intelectuale' și 'liberalismului stupid', atributele oamenilor care 'nu văd pădurea din cauza copacilor'”.

Leninismul ca autism moral

Lukes are prin urmare dreptate să accentueze asupra matricei emoționale și ideologice structural-generative a comunismului care a făcut posibile crimele împotriva umanității: „Defectul în chestiune, cauzator de cecitate morală la o scară eroică, era congenital”. Același argument este subliniat de Martin Amis, pentru care Lenin „a fost un afazic moral, un autist moral” (vezi Martin Amis, Koba the Dread: Laughter and the Twenty Million, New York: Hyperion, 2002, p. 90). Magia s-a evaporat odată ce liderul uns de istorie a încetat să mai fie custodele adevărului absolut: acest lucru face ca atacurile lui Hrușciov la adresa lui Stalin la al XX-lea Congres al PCUS („Raportul secret”) și în octombrie 1961, la al XXII-lea congres, să fie extrem de importante, așa cum a admis și Mihail Gorbaciov în conversațiile sale cu fostul ideolog-șef al Primăverii de la Praga, Zdeněk Mlynář (vezi Mikhail Gorbachev, Zdeněk Mlynář, Conversations with Gorbachev on Perestroika, the Prague Spring, and the Crossroads of Socialsim, New York: Columbia University Press, 2002). În același timp, a fost tocmai impersonalismul carismatic, așa cum îl numește Ken Jowitt, cel care a furnizat antidotul la disperare în momentul în care Hrușciov a expus crimele lui Stalin. Această trăsătură, într-adevăr, a distins fundamental bolșevismul de nazism: „Liderul este carismatic în nazism; programul și (posibil) liderul sunt carismatice în leninism” (vezi Ken Jowitt, Noua dezordine mondială). Țelul ultim leninist a fost eliminarea (extincția) politicii prin triumful Partidului ca întrupare a unei voințe generale excluzive, chiar eliminaționiste/exterministe. (vezi A. J. Polan, Lenin and the End of Politics, Berkeley: University of California Press, 1984, p. 73. Pentru relația dintre leninism și escatologia marxistă, vezi Igal Halfin, From Darkness to Light: Class, Consciousness, and Salvation in Revolutionary Russia, Pittsburgh: Pittsburgh University Press, 2000). În condiții de certitudine monistă, recunoașterea failibilității este începutul oricărei extincții a fundamentalismului ideologic. Dar în timpul vremurilor „eroice”, prin intermediul comunismului de război și „construirii socialismului”, unitatea dintre partid și Vozhd a fost, nu mai puțin decât teroarea, cheia supraviețuirii sistemului. Homo Sovieticus a fost mai mult decât o invenție a propagandei.

În discursul său de acceptare a premiului Hannah Arendt în anul 2000, decernat în comun de orașul Bremen, Fundația Heinrich Böll și Asociația Hannah Arendt, Elena Bonner spune: “Una din concluziile-cheie ale Hannei Arendt a fost că ‘totalitatea terorii este garantată de sprijinul maselor. Este în consonanță cu un comentariu ulterior al lui Saharov: ‘Sloganul Poporul și Partidul sunt una, pictat pe fiecare a cincea clădire, nu reprezintă doar vorbe goale’” (vezi Elena Bonner, “The Remains of Totalitarianism,” The New York Review of Books, March 8, 2001, p. 4). Chiar acesta este sensul: interiorizarea formelor leniniste de gândire de către milioane de locuitori ai lumii sovietice, disponibilitatea lor de a accepta colectivismul paternalist ca o formă mai bună de viață decât experiențele expuse riscului și orientate spre libertate. În opinia mea, marele clivaj al culturii politice ruse a zilelor noastre este acela între moștenirea leninistă și aspirațiile democratice asociate cu numele lui Saharov și mișcarea drepturilor omului din Rusia. Pentru a o cita din nou pe Elena Bonner: “În preambulul la draftul său la o constituție sovietică, Saharov scria: ‘Scopul oamenilor din URSS și al guvernului este o viață fericită, plină de substanță, libertate materială și spirituală, bunăstare și pace’. Dar în deceniile de după Saharov, populația Rusiei nu și-a regăsit fericirea, deși el a făcut tot ce era omenește posibil pentru a pune țara pe o cale care să ducă la atingerea acestui scop. Si el însuși a trăit o viață merituoasă și fericită”.

Ca doctrină politică (sau poate drept credință politică), bolșevismul a fost o sinteză între iacobinism radical, sau blanquism (elitism, domnia minorității deghizată ca “dictatura proletariatului”, exaltarea avangardei eroice), un nemărturisit “neceaevism” rus și perpetuarea mentalităților radical-conspirative, precum și elemente autoritar-voluntariste din marxism. (vezi Alain Besançon, The Rise of the Gulag: The Intellectual Origins of Leninism, New York: Continuum, 1981; Jacob L. Talmon, Myth of the Nation and Vision of the Revolution: Ideological Polarizations in the Twentieth Century, New Brunswick: Transaction, 1991). Bolșevismul pune accentul pe omnipotența organizației revoluționare și nutrește dispreț pentru ceea ce Hannah Arendt a numit odată micile adevăruri factuale—spre exemplu, atacurile feroce ale lui Lenin și Troțki la adresa renegatului Karl Kautsky care îndrăznise să pună sub semnul întrebării repudierea bolșevică a tuturor libertăților formale în numele protejării “dictaturii proletariatului”, ca să nu mai punem la socoteală faptul că Lenin împrumutase de la Kautsky teoria privind “injecția de conștiință”.

Sunt toate aceste lucruri apuse? Departe de a fi! Si asta se aplică nu doar țărilor cândva conduse de partide leniniste, ci și partidelor naționalist socialiste precum Baath și mișcărilor carismatic fundamentaliste, neo-totalitare, precum Al Qaeda. Matricea mentală (bolșevică) leninistă își are rădăcinile într-o cultură politică suspicioasă cu dialogul deschis, procedurile democratice, și ostilă inițiativelor spontane de la bază. Leninismul nu este doar o ideologie, ci și un set de precepte și tehnici menite să inspire un activism și un militantism revoluționar global opus liberalismului burghez și socialismului democratic. Aceasta este similitudinea dar și principala distincție dintre cele două mari atacuri la adresa individualismului liberal: fascismul, ca o patologie a iraționalismului romantic, și bolșevismul, ca o patologie a hiper-raționalismului inspirat de Iluminism. (vezi Pierre Hassner, “Par-delà l’histoire et la mémoire,” in Henry Rousso, ed., Stalinisme et nazisme: Histoire et mémoire comparées, Paris: Editions Complexe, 1999, pp. 355-370. Aceste subiecte au fost luminos explorate în scrierile unor François Furet, Cornelius Castoriadis, Ferenc Fehér și Claude Lefort.)