Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

sâmbătă 15 august 2020

Calendar
august 2020
Lu Ma Mi Jo Vi Du
27 28 29 30 31 1 2
3 4 5 6 7 8 9
10 11 12 13 14 15 16
17 18 19 20 21 22 23
24 25 26 27 28 29 30
31 1 2 3 4 5 6

Kronstadt-uri mentale

Au existat în secolul XX numeroase Kronstadt-uri mentale. De pildă, pe parcursul Războiului Civil din Spania, mulți înțeleg că jocul pe care îl face Stalin privește instaurarea unei dictaturi de tip stalinist în Spania republicană. Dacă nu erau convinși suficient, în 1939 vine Pactul sovieto-german, picătura care umple paharul pentru varii intelectuali sau militanți comuniști.

Este momentul în care Arthur Koestler însuși ajunge la ruptură, moment profund lămuritor și pentru George Orwell, niciodată membru al Partidului Comunist, dar toată viața un intelectual socialist, de stânga, în pofida unei anumite retorici care a încercat să-l anexeze complet dreptei sau conservatorismului politic (ca și în cazul fraților Rosselli, care au condus mișcarea Justizia e libertà). Kronstadt a fost deci prima stație în ceea ce putem numi fenomenologia deșteptării sau, altfel spus, dialectica dezvrăjirii (disenchantment).

Stalinismul ca sistem totalitar a acționat pe plan: 1) politic (rolul partidului); 2) social (represiunea prin crearea universului concentraționar, teme apărute la Lenin și elaborate, dezvoltate, perfecționate până la paroxism la Stalin—Gulagul, poliția secretă, distrugerea legalității, distrugerea societății civile); 3) economic (instituirea sistemului economiei de comandă, planificată, mult mai puțin dezvoltat sub Lenin); 4) moral-cultural (proiectul Omului Nou).

Stalin duce, de fapt, la extrem logica leninistă. Într-un discurs ținut în fața Comsomol-ului în 1921, Lenin spune foarte clar că există două tipuri de moralități, „moralitatea popilor”, tradițională, în care distincția Bine–Rău este înrădăcinată în principiile teologice iudeo-creștine, care sunt abandonate propunându-se noua moralitate, în care criteriul Binelui este servirea revoluției. Atunci, evident, este bun ceea ce servește revoluției, este rău ceea ce-i dăunează. Cine decide acest lucru? Bineînțeles, partidul, prin liderul său, care poate fi colectiv (Birou Politic, Comitet Central). În întreaga istorie, liderul politic devine însă un singur individ, pontiful suprem al acestui tip de cult sau sectă politică.

Tot Stalin a exacerbat dimensiunea paranoică a sistemului, adăugând modelului lui Lenin concepția ascuțirii luptei de clasă pe măsura înaintării spre socialism. Conform doctrinei tradiționale, pe măsura apropierii de socialism, lupta de clasă ar trebui să se stingă și lucrurile să se normalizeze. Stalin formulează un principiu paradoxal: pe măsură ce se înaintează spre societatea socialistă, lupta de clasă devine tot mai acerbă. Dușmanul este tot mai disperat și, ca atare, reacția comuniștilor trebuie să fie mai violentă.

Violența politică aflată în inima proiectului marxist de la bun început, substanța intervenției politice a lui Lenin în istoria acestui secol, devine baza sistemului. În 1937, când Anna Ahmatova scrie faimosul Recviem, este atins apogeul represiunilor staliniste în Uniunea Sovietică, iar teza intensificării luptei de clasă devine argumentul pseudo-teoretic pentru marea teroare.

1953 reprezintă începutul destalinizării, marcat fără îndoială de data de 5 martie, când a încetat din viață Generalissimo, corifeul științei, părintele popoarelor, geniul lingvisticii, al economiei politice, marele strateg—lista atributelor pe care le-a primit este infinită.

În acest moment, în Ungaria începe Noul Curs al lui Imre Nagy, care revine din poziția de marginalitate. Fusese membru al conducerii Partidului Comunist Maghiar, ajunsese la Moscova după Revoluția Maghiară din 1919, cu episoade destul de tenebroase și nu neapărat dintre cele mai glorioase în anii ’30. A fost colaborator al NKVD-ului, semnând un angajament în acest sens prin 1935.

Revenit în Ungaria după 1945, joacă un rol marginal, este specialist al CC-ului pe probleme de agricultură, neimplicat sub nicio formă în marile persecuții de la sfârșitul anilor ’40–începutul anilor ’50, ci chiar adversar al superstalinistului Mátyás Rákosi, liderul Partidului Comunist Maghiar. Revine când Moscova pornește pe linia dezghețului post-stalinist și devine prim-ministru într-o coabitare dificilă cu Rákosi.

În iunie 1953 are loc revolta muncitorească de la Berlin, suprimată brutal de către sovietici și regimul Ulbricht. Ea coincide cu epurarea la vârf a elitei comuniste est-germane. Are loc un fenomen de repliere în rândul nomenclaturilor panicate din blocul sovietic. Chiar Gheorghe Gheorghiu-Dej vorbește, în România, despre necesitatea dezvoltării „ramurii B”, a industriei bunurilor de larg consum, complet neglijată anterior în favoarea industriei grele, „cu pivotul ei—industria constructoare de mașini”. Din dorința de a schimba și transforma totul, încep vagi concesii către diverse grupuri. Impulsul totalitar este cumva moderat. Autocrația comunistă este înlocuită de oligarhia birocratică a perioadei hrușcioviste.

Provocarea fundamentală a perioadei de după 1989 a constat în găsirea unui consens moral-politic la nivelul societăților postcomuniste. Turnura istorică din 1989 trebuie înțeleasă și ca renaștere a civismului. Timothy Garton Ash rezumă transformarea acelui an astfel: „Printr-o combinație de revoltă populară și negociere la nivelul elitelor, prizonierii au devenit prim-miniștri și premierii au devenit prizonieri” (The Magic Lantern).

Cu alte cuvinte, în toată această evoluție, idealurile învinse în etapele revoluționare anterioare sunt recuperate prin triumful societății civile. De exemplu, Václav Havel scria în eseul Anatomy of Reticence (Anatomia reticenței), acolo unde polemiza cu mișcările pacifiste din Europa de Vest (care preferau să fie unilateral concentrate pe critica sistemului liberal-capitalist, ignorând total nu numai diferența calitativă dintre acesta și cel comunist, dar și abuzurile celui de-al doilea) că ultima țară care a ocupat o alta în Europa nu a fost America (SUA), ci URSS.

Havel afirma atunci că pacifismul benign, naiv, dar în ultimă instanță autoparalizant este un aliat ideologic al comunismului. El nu are sens în momentul în care drepturile politice ale membrilor unei societăți sunt cvasi-inexistente: „Fără un cetățean liber, demn și autonom nu pot exista națiuni independente și libere. Fără o pace internă, pace între cetățeni și între cetățeni și stat, nu pot exista garanții pentru o pace internațională. Un stat care ignoră voința și drepturile propriilor cetățeni nu poate oferi nicio garanție că va respecta voința și drepturile altor popoare, națiuni și state”.

Pe aceeași linie, Ken Jowitt considera, într-un articol din 2001 („Weber, Trotsky and Holmes on the Study of Leninist Regimes”, în Journal of International Affairs), că principala provocare pentru regimurile leniniste și, implicit, fundamentalul eșec al acestora au constat în incapacitatea de a crea un corp de cetățeni care să se regăsească în valorile acestora. Societățile țărilor est-europene au fost într-adevăr integrate în sistem prin intermediul politicilor de incluziune și al practicilor neotradiționaliste, dar această regimentare (Gleichschaltung) a provocat mai degrabă o generalizare a disimulării decât a apartenenței și identificării.

Ralf Dahrendorf a definit excelent această problemă prin formula „cetățenii în căutarea unui sens”. Aceasta este provocarea libertății, deoarece, așa cum afirma eminentul politolog germano-britanic, „societățile închise nu sunt durabile. Ele exercită totuși o atracție fatală asupra celor care nu suportă tensiunile libertății”. Revoluțiile din 1989 și-au îndeplinit poate cea mai importantă funcție: au provocat prăbușirea regimurilor leniniste și le-au permis cetățenilor țărilor din fostul bloc sovietic să-și creeze propriul destin (self-empowerment). Este vorba așadar aici despre reconstituirea și regândirea categoriei de cetățean.

Aceasta este ideea nouă propusă de revoluțiile din 1989. Luptele care s-au desfășurat în postcomunism au gravitat fundamental în jurul noțiunii de civic: totul a fost și este legat de modul în care definim noțiunea de cetățean. Au urmat după aceea două drumuri: cazurile în care revoluțiile din 1989 au reușit versus cele în care acestea au fost temporar deturnate sau chiar negate, avortate și interzise.

Într-adevăr, societățile postcomuniste nu sunt perfecte. Dar, pentru a relua o idee a lui Adam Michnik, ele sunt formate din oameni de rând și sunt caracterizate de conflicte „normale”. Tocmai din acest motiv, o societate nu trebuie să renunțe la propriile norme etice în numele unor iluzii politice. Așa cum spunea și Jowitt, pentru a supraviețui și prospera, democrația are nevoie de eroi obișnuiți...

Contradicția și paradoxul democrației constau în aceea că, „fără eroism, virtuțile publice nu pot fi menținute. Ele se deteriorează treptat, rezumându-se la un calcul egoist al intereselor proprii sociale, economice și politice. Individul este înlocuit de ego. Totodată însă, eroul carismatic disprețuiește, de fapt este incapabil să evalueze democratic slăbiciunile oamenilor de rând” (vezi Ken Jowitt, „Forward—In Praise of the Ordinary”, în Adam Michnik, Letters from Freedom).

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG