Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

joi 9 decembrie 2021

Calendar
decembrie 2021
Lun Mar Mie Joi Vin Sâm Dum
29 30 1 2 3 4 5
6 7 8 9 10 11 12
13 14 15 16 17 18 19
20 21 22 23 24 25 26
27 28 29 30 31 1 2

Antinomiile proiectului marxist est-european au fost evidente mai ales în ultimul deceniu al Uniunii Sovietice, atunci când tribulațiile „fenomenului Gorbaciov” erau exemple perfecte pentru eșecul reformei ideologice.

Chestiunea fundamentală aici, identică în natura ei cu cea care a stat la baza gândirii revizioniste, a fost dacă se poate reforma sistemul sovietic în ceva cu adevărat diferit, fără însă a înceta să fie sistem sovietic?

Pe de o parte, până la sfârșitul anilor 1980, Gorbaciov și adepții săi au avut o idee clară despre ceea ce încercau să reformeze: „un sistem care a sufocat indivizii, un regim totalitar, un monopol de stat asupra a orice”, unul neimpus în mod special de Războiul Rece, deoarece „exista totodată, în cadrul său, un grup dominant care a căutat învrăjbirea, a urmărit utopia, a tânjit după comunismul de război și care a crezut că poate guverna prin represiuni continue” (Silvio Pons).

Pe de altă parte, revitalizarea statutului URSS pe scena mondială și relegitimarea socialismului (atât intern, cât și internațional) erau dependente, în opinia lui Gorbaciov, de o transformare sistemică de succes a statului sovietic. Cu alte cuvinte, liderul sovietic respingea „opțiunea de a lăsa lucrurile să treneze”, atât de caracteristică predecesorilor săi. În cele din urmă, convingerea sa fermă în posibilitatea simultană a demantelării „socialismului stalinist” (o formulă utilizată de către săptămânalul Literaturnaya gazeta în mai 1988) și refondării entității statale sovietice stă la baza paradoxurilor care au produs prăbușirea centrului de la Moscova.

Privind retrospectiv, această abordare, una care s-a dovedit în mod fatal contradictorie, ne lasă pe noi cu o imagine istorică a lui Gorbaciov, cel mai bine descrisă de către politologul Stephen Hanson în 1989: „Un revoluționar romantic autentic, crezând cu tărie în puterea creativă a maselor, incapabil să tolereze în principiu orice instituționalizare reală a politicii revoluționare care poate înăbuși această creativitate, și, de aceea, condamnat să fie înfrânt de alții care nu au asemenea scrupule”.

Am putea prin urmare spune că Gorbaciov a fost de fapt un revizionist marxist autentic care, recunoscând doar de formă figura iconică a lui Lenin, s-a îndepărtat de bolșevism—o cultură politică bazată pe fanatism, sectarism și voluntarism—și s-a dus înspre o versiune proprie a revizionismului marxist.

În tradiția rusă a reformelor impuse de la vârf, tentativa lui Gorbaciov de a reface dinamismul moral al comunismului s-a bazat, în orice caz, pe un calcul eronat: eliminarea treptată a controlului partidului asupra societății a deschis ușa alternativelor autonome. Criticul literar rus, Igor Dedkov, a deslușit în jurnalul său noile orizonturi produse de ascensiunea lui Gorbaciov la Kremlin: „Un om al generației noastre a venit la putere. Un nou ciclu de iluzii rusești este pe cale să înceapă” (citat în Zhivagos Children). Politica de glasnost a descătușat pluralismul, cu ale sale dinamici care vor depăși punctul central al proiectului gorbaciovist de reformă.

Atunci când încercăm să înțelegem imaginea complexă a perestroikăi, contextul și consecințele sale, nu trebuie să trecem cu vederea rolul pe care l-au jucat ideile în cursul evenimentelor. În sine, preistoria revizionismului est-european a fost, alături de miticul „moment leninist originar” (Sovietele din 1917 sau perioada NEP), o piatră de încercare pentru anii 1980 în URSS. În plus, succesele mișcării disidente din regiune (ajutate în bună măsură de angajamentul lui Gorbaciov întru „non-intervenție”) au augmentat conștiința transformării revoluționare printre actorii implicați în procesul schimbării.

Am mai menționat și cu alte ocazii cele trei nivele de constituire intelectuală într-un sistem de tip sovietic (aparatcicii ideologici, intelectualii/tehnocrații de partid și disidenții). În anii ’80, aceste trei grupuri s-au influențat unele pe altele până la a provoca o alterare totală a orizontului discursiv, bazinul conceptual utilizat și setul de așteptări, atât la nivelul formulării politicilor, cât și la nivelul spațiului public.

Poate fi argumentat că până la ultimul deceniu leninist a existat un consens general în rândul mediilor intelectuale sovietice cu privire la imperativul regândirii soluțiilor posibile la problemele URSS. Aici rezidă stranietatea situației: organizarea statală de tip sovietic se afla, într-adevăr, în declin (în special ca lider al mișcării comuniste mondiale), dar era departe de a fi în dezordine.

Potrivit lui Stephen Kotkin, „a existat separatismul naționalist, dar a fost departe de a afecta ordinea sovietică. KGB a zdrobit mica mișcare disidentă. Numeroasa intelighenție a fost în permanență nemulțumită, dar s-a bucurat de mari subvenții de stat [care erau] manipulate pentru a promova loialitatea la nivel general” (Armageddon Averted).

Biograful lui Gorbaciov, politologul Archie Brown, a formulat acest argument de o manieră și mai directă: „În Uniunea Sovietică, reforma a produs criză mai mult decât criza a produs reformă. Soarta sistemului sovietic și a statului sovietic nu atârna de un fir de păr în 1985. Până în 1989, soarta ambelor a atârnat” (The Rise and Fall of Communism).

Occidentul a cunoscut periodic recrudescențe ale „anticapitalismului romantic”, cu alte cuvinte, renașterea unui radicalism alimentat de iluzia utopiei. Un astfel de moment a fost, cu siguranță, și anul 1968.

În contextul șocului produs de ofensiva Tet în Vietnam și al crizei identitare a fostelor puteri coloniale, 1968 începuse pentru Noua Stângă, așa cum spunea și Jeffrey Herf, „cu parfumul victoriei în aer” (Promises of 1968). Paul Auster ne amintea, într-un articol publicat în New York Times, că lumea lui ’68 „părea că se îndreaptă spre o prăbușire apocaliptică”.

A doua parte a anilor 1960 a marcat deopotrivă o reîntoarcere la Marx și respingerea practicilor democratice existente (cu excepția notabilă a Spaniei și Portugaliei, acolo unde, între 1966 și 1968, neliniștea civilă era orientată împotriva dictaturilor de dreapta ale lui Salazar și Franco).

Influența Noii Stângi, revoluția culturală chineză, războiul din Vietnam, acele guerilleros din America Latină și mișcările de decolonizare, s-au combinat, într-un amestec amorf, cu ciocnirea generațională, o criză instituțională (ocuparea Sorbonei, paralizarea pe timp de aproape doi ani a universităților italiene) și un val de recesiune (anunțat de grevele muncitorilor și proiectele de autogestiune).

Această suprapunere a produs ceea ce anumiți autori au numit mai târziu les années 1968. Șaizecioptiștii pretindeau a fi dezvoltat o critică a fundamentelor ideologice ale Occidentului în contextul Războiului Rece (totodată și împotriva vechilor autoreprezentări ale Stângii) și o „acțiune directă” spontană împotriva „opresiunii mascate” a ordinii liberal-capitaliste.

„Antipolitica”| lui 1968 a fost, într-un anumit sens, expresia haotică a încercării de a reconcilia teoria cu practica (Theoriewut). Radicalizarea extremă a anumitor segmente din sânul mișcării studențești și cultivarea violenței ca instrument catartic au condus la un divorț între gânditorii de stânga post-marxiști precum Adorno, Horkheimer și Habermas, și cei pe care îi suspectau de înclinații „fasciste roșii”. În Franța, Raymond Aron propunea o critică nimicitoare la adresa noii explorări după paradigme revoluționare izbăvitoare.

În cele din urmă, 1968 a produs, deopotrivă în Vest și în Est, o reacție anti-ideologică care a constituit premisa „proiectului unei societăți civile globale”. Sau, așa cum a formulat-o Tony Judt, „un ciclu de 180 de ani al politicii ideologice în Europa se apropia de sfârșit” (Epoca postbelică). Alții, precum Immanuel Wallerstein, au înțeles, din contră, anul 1968 ca pe punctul de pornire al globalizării și generalizării mișcărilor anti-sistemice.

Mișcarea 1968 a fost într-adevăr unul din evenimentele istorice mondiale ale epocii noastre, la brèche, clivajul care a fixat un curs al evenimentelor ce par încă a trebui să-și deruleze cursul. Charles Maier a rezumat excelent această transformare: „1968 a închis o epocă la fel de sigur precum a deschis o alta” (Promises of 1968).

În Est, tentativele zadarnice de a găsi căi de reformare a comunismului din interior au fost înlocuite de sublinierea centralității demnității umane și a inviolabilității drepturilor omului. Pe măsură ce regimurile comuniste au decăzut sub povara propriei lor ineficacități și elitele și-au pierdut conștiința predestinării istorice, a devenit posibil ca mult timp tăcuta societate civilă să se reorganizeze și să lanseze o bătălie pentru reconstituirea sferei publice.

Revoltele de la sfârșitul anilor 1960 și urmările lor au avut un efect formator asupra intelighenției sovietice, în mod special asupra noilor cohorte de experți așa-numiții mezhdunarodniki, „acei analiști politici, jurnaliști, experți, etc. preocupați în mod special de afacerile externe” (vezi cartea lui Robert English, Russia and the Idea of the West).

Dacă în cazul anumitor intelectuali revizioniști ai Europei de Est și ai Uniunii Sovietice concluzia evenimentelor din 1968 i-a îndreptat spre opoziția liberală, pentru alții, în special din zona centrului moscovit, lecția a fost una diferită. Cei care mai târziu aveau să pună bazele reformelor perestroikăi ajunseseră să creadă că „reformele erau posibile, însă doar sub un lider luminat pe care mulți «îl așteptau ca pe Mesia»”.

Același Robert English a discutat în termeni extrem de preciși această poziționare: „Naivitatea lor—dacă liderii ar avea voință, atunci reformele ar «funcționa strună»—urma să fie un handicap serios pentru liderul care se angaja pe calea «socialismului cu față umană»”.

Încarcă mai mult

Vladimir Tismaneanu locuiește la Washington, este profesor de științe politice la Universitatea Maryland, director al Centrului pentru Studierea Societăților Post-comuniste . Din 1983, colaborator constant al postului de radio Europa Liberă, în ultimii ani autorul unui blog de istorie a comunismului și nu numai.

Autor a nenumărate cărți de istorie a comunismului și a perioadei postcomuniste.

A condus Comisia Prezidențială pentru analiza dictaturii comuniste din Romania – al cărei raport final a fost prezentat președintelui Traian Băsescu în Parlament, pe 18 decembrie, 2006. Un an mai târziu a co-editat cu istoricii Dorin Dobrincu și Cristian Vasile publicarea raportului la editura Humanitas Intre februarie 2010 si mai 2012, Președinte al Consiliului Științific al Institutului pentru Investigarea Crimelor Comunismului si Memoria Exilului Romanesc (IICCMER).

Opiniile autorului nu reflectă, neapărat, poziția Europei Libere.

XS
SM
MD
LG