Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

sâmbătă 24 august 2019

Aleksander Wat (1900-1967) a fost un mare poet polonez. A scris o carte de convorbiri cu Czesław Miłosz care rămâne una dintre cele mai tulburătoare confesiuni ale iluminărilor în secolul XX. Prima sa iluminare a fost poezia, deci una estetică. A doua a fost îmbrățișarea comunismului ca religie politică. Atras de Maiakovski, a aderat la crezul modernist și revoluționar al acestuia. A treia a fost apostazia, renunțarea la mitul comunist. Wat a cunoscut teroarea stalinistă, Lubianka, Gulagul și a povestit răscolitor despre acel univers de coșmar. S-a sinucis în Franța, la 67 de ani. Luase 40 de tablete de nembutal. Soția sa, Ola Watowa, a găsit două pagini dintr-un bloc notes. Pe una scria: „Nu mă salva!”. Pe cealaltă era un mesaj către Ola, „viața mea, tot ce există pentru mine”. Despre Wat, ca și despre Miłosz, ca și despre Zbigniew Herbert, ca și despre Julian Tuwim și Antoni Słonimski, cuvintele lui Adam Mickiewicz sună ca o amară profeție: „Nu a găsit fericirea, pentru că nu există fericire în țara sa”.

Nu mai puțin impresionante sunt cuvintele lui Miłosz despre acei intelectuali care, în pofida calomniilor și presiunilor de tot felul, au avut curajul să devină mărturisitori, de la Panait Istrati și Victor Serge, la Arthur Koestler, Manès Sperber și Gustaw Herling-Grudziński. Wat a fost unul dintre aceștia -„Este bine să ținem minte că a existat un element de sacrificiu în însăși dorința de a depune mărturie” (v. articolul „Sperber” în Czesław Miłosz, Miłosz’s ABC, Farrar Straus and Giroux, 2001, p. 271).

Wat a avut un destin asemănător, în atâtea privințe, celui al lui Paul Celan. Poetul lituanian, fostul disident Tomas Venclova a scris o biografie a acestui spirit demn, chinuit și mereu neliniștit. Wat este un personaj central și în cartea Caviar and Ashes a istoricei Marci Shore (Yale University Press, 2006). Salut, de câte ori am ocazia, publicarea la Humanitas a cărții Secolul meu. Confesiunile unui intelectual european. Este una fundamentală pentru oricine încearcă să înțeleagă tribulațiile secolului XX. La fel de important mi se pare și volumul Este Dumnezeu fericit? de Leszek Kołakowski, apărut în colecția „Constelații”, pe care o coordonez la editura Curtea Veche împreună cu politologul Marius Stan.

Cartea lui Wat este o mărturisire care stă la loc egal alături de memoriile lui Arthur Koestler, de trilogia lui Manès Sperber, de O criptă pentru Boris Davidovici a lui Danilo Kiš, de Arhipelagul Gulag de Soljenițîn, de amintirile unor Gyula Háy, Whittaker Chambers și Margarete Buber-Neumann. Intelectual cu trăiri agonice și speranțe anihilate, Aleksander Wat, spre a-l cita pe Tony Judt, a trăit într-un secol turbulent și a aparținut unei lumi dispărute. L-a urmărit, precum pe Walter Benjamin, îngerul istoriei (Angelus Novus). A înțeles, printre primii, ce coeficient de fanatism era inclus în marele pariu absolutist al comuniștilor. A scris, chiar înaintea lui Kołakowski, că „în secolul XX răul s-a încarnat în istorie, iar bolșevismul a fost diavolul în istorie”.

Wat îi mărturisea lui Miłosz: „Cum știi, una din viziunile mele despre comunism este a unui progres continuu care în mod automat excită și dezlănțuie toate forțele retrograde. Un fel de întoarcere la cele mai străvechi arhetipuri ale vieții sociale. Nu încape îndoială că acel cult al liderului este de fapt al monarhului”. Unul din pasajele cele mai zguduitoare, de dostoievskiene adâncimi, este discuția din închisoare cu vechiul bolșevic Steklov. Aici găsim cheia, ori una din cheile spovedaniilor halucinante ale unor Zinoviev, Kamenev, Radek, Piatakov, Sokolnikov și Buharin în macabrele procese-spectacol de la Moscova: „A mărturisi sau a nu mărturisi, nu aceasta era problema. Acești oameni au mărturisit pentru că erau dezgustați de trecutul lor”...

Cel care a rostit, în iunie 1989, la ceremonia reînmormântării lui Imre Nagy, un discurs care va rămâne pe veci în istoria Europei de Est, unul dintre fondatorii FIDESZ, omul care l-a avut ca mentor intelectual pe cunoscutul disident, ex-marxist critic, György Bence (1941-2006), deci Viktor Orbán, a virat, deja de ceva ani, în direcția unui autoritarism colectivist și primordialist cu nete accente xenofobe.

Multe lucruri în politică se nasc din resentiment. Neîndoios extrem de dotat intelectual, Orbán a nutrit mereu un complex în raport cu cei pe care îi percepea ca pe un fel de aristocrație urbană, liderii Opoziției Democratice Maghiare, între care, în primul rând, János Kis, Gábor Demszky și Miklós Haraszti. A privit Alianța Liberilor Democrați ca pe un club select în care i se părea că nu este admis. Alți membri ai conducerii FIDESZ au împărtășit aceste simțiri nevrotice. În plus, Orbán era atras de liberalismul clasic și se mefia în raport cu orice formă de internaționalism, fie acesta unul liberal.

Corupția endemică asociată cu guvernarea socialistă a radicalizat fobiile și aprehensiunile lui Viktor Orbán. A început să cocheteze tot mai intens cu conservatorismul populist care, în Ungaria, este greu, dacă nu imposibil, de disociat de antisemitism. Presa apropiată de FIDESZ (devenit între timp un partid tot mai tradițional și tradiționalist) a excelat în insinuări la adresa celor care, pasămite, nu trec testul unei maghiarități pure. Când s-a născut Jobbik, o formațiune de-a dreptul fascistă, nu a avut decât să potențeze cât mai strident teme care apăreau de-acum în retorica lui Orbán, inclusiv ideea că stânga radicală s-ar constitui cumva genetic...

Echipa Orbán a început să pedaleze pe un majoritarism tot mai intolerant în raport cu opoziția. Victoriile electorale de necontestat l-au făcut pe Orbán din ce în ce mai puțin dispus să își recunoască propria failibilitate. Ungaria a devenit tot mai provincială, etnocrația a început să sufoce democrația. Ceea ce acum un sfert de veac a fost superba promisiune a reinventării politicului prin renașterea liberalismului civic, pare astăzi sortit să se transforme într-un coșmar neo-autoritar. Viktor Orbán anunță că democrația liberală este pe ducă. Se face campionul unui autoritarism care glorifică modelul polițienesc de tip Putin. Renasc acele teze din interbelic susținute de profeții fascismului, de la Carl Schmitt la Nichifor Crainic. Se exaltă un corp politic omogen și sănătos. Liberalismul este putred, corupt și decadent. Este momentul „salvatorului magic”, asemeni demagogilor descriși de Erich Fromm în carteasa clasică despre fuga de libertate.

Ceea ce pare să ignore Orbán este că NATO și UE nu sunt doar instituții politice, militare și, respectiv, economice. Ele definesc, în cuvintele lui Václav Havel, opțiuni civilizaționale. Lupta dintre societatea deschisă și inamicii ei continuă. A căzut în ultimii ani încă o mască, ceea ce, la urma urmelor, nu este câtuși de puțin o tragedie.

Poate că ne imaginăm faptul că democrația liberală beneficiază de fundamente istorice și intelectuale cu rădăcini adânci, dar nu este nici pe departe așa. Înainte de 1945, însăși ideea de „democrație liberală” era foarte mult anatemizată. În vremuri de criză (morală și economică deopotrivă), democrația este atacată și de la stânga, și de la dreapta. Fie că vorbim de criticul Lenin, sau de criticul Sorel, ori de criticul Michels, toți se revendică întrucâtva de la Jean-Jacques Rousseau și se prevalează de imaginea autoproclamată a „democratului autentic”.

Orbán este astăzi un astfel de „democrat autentic” (a se citi și „original”) care nu se împiedică însă de libertăți civile ori deliberări de tip consensual-parlamentarist. Pentru premierul ungar, democrația liberală, cu toate instituțiile ei de mediere, corpurile intermediare, jocurile parlamentare, încurcă teribil fuziunea definitivă și irevocabilă dintre - așa cum spunea Carl Schmitt în Criza democrației parlamentare - „identitățile celor care sunt guvernați și celor care guvernează”. La baza acestei viziuni politice „salvaționiste” se află pur și simplu ideea mitologică e unei unități (în acest caz, de etnie). Într-o traducere populistă a mesajului politic al lui Orbán, masele sunt în căutarea unei identificări. Cea mai recentă criză economică le adâncise această angoasă existențială. Promisiunea lui, care sună totodată a profeție, vine să asigure tocmai această identificare redemptivă. După cum foarte judicios remarca și Jeffrey C. Isaac, toate tarele democrației liberale „au fost abil reinterpretate ca fiind virtuți ale democrației liberale. Într-un mod aproape orwellian, slăbiciunea era transformată în forță”. Este exact ce face Viktor Orban! Apoi, pentru a folosi o expresie camusiană, „transformă un elan spontan într-o acțiune concertată”.

Ceea ce susține de fapt premierul ungar este că democrațiile liberale sunt reversibile. Că pandantul democratizării este ceea ce putem numi de-democratizare (vezi și vara anului 2012 în România). Evident, nu e un lucru total nou. Ceea ce este nou ține de metamorfozarea unui politican ajuns pe creasta valului ca partizan al valorilor liberale și care s-a transformat în avocatul valorilor contrare. Poate că e dur spus, dar cazul Orbán amintește de convertirea lui Mussolini, acum un veac, din socialist internaționalist, în fascist naționalist... La acest moment el evoluției sale interioare, Viktor Orbán pare „condamnat să condamne”. Când, în 2002, FIDESZ pierduse alegerile, a tunat că „națiunea nu poate fi în opoziție”. Așa cum foarte inspirat observa și istoricul Balázs Trencsényi, „Franz Iosef, Miklós Horthy și János Kádár și-au stabilit toți autoritatea prin teroare și toți au devenit părinți ai națiunii...” Să sperăm că nu vom aluneca totuși spre ceea ce René Girard numea cercul mimetic al violenței. În această versiune de „autoritarism-gulaș” spre care se îndreaptă Ungaria lui Orbán, Europa este „opresivă”, dar fondurile ei „necesare”. Din păcate, întreaga soartă a culturii politice a Europei depinde de respectivele răbufniri antidemocratice. Cum va reuși ea să se pună la adăpost de virusul transmis de Orbán, rămâne de văzut...

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG