Linkuri accesibilitate

Vladimir Tismăneanu

miercuri 20 noiembrie 2019

Motto: „Dark planets circling the dying sun of the October Revolution...”—George Lichtheim

Dacă există un fir roșu în magistrala istorie a marxismelor dintotdeauna a lui Leszek Kołakowski, acela constă în convingerea că ideile au consecințe. Că nu te poți juca iresponsabil cu scheme utopice menite să-i oblige pe oameni să devină subiecții unor experimente pentru care nu și-au dat consimțământul. Că violența generează inevitabil violență și că „lupta claselor”, exaltată în Manifestul Partidului Comunist, este un mit politic menit să instige ura socială, inclusiv formele paroxistice ale acesteia, deportările și asasinatele în masă. Aceste teme însângerate au fost eliminate din conștiința publică prin ceea ce numesc mnemocidul comunist.

Să o spunem din capul locului: cine vrea să vorbească despre Gulag, trebuie să vorbească despre utopia socialistă, deci și despre marxism. Ceea ce nu înseamnă că din marxism ar decurge automat Gulagul. Nu pledez pentru asemenea simplificări abuzive, ci pentru o atitudine corectă în analiza ideilor revoluționare și a efectelor practice. Viziunea lui Marx despre politic a fost una anti-liberală. Nu spun aici ceva pe care un marxist onest nu l-ar recunoaște. Mai mult, această viziune nu lasă loc pentru o concepție universalistă, atotcuprinzătoare, despre drepturile omului. A fost o Weltanschauung proto-totalitară. Leninismul, născut din marxism, este o doctrină totalitară.

Spațiul social la Marx este unul scindat, fracturat, ontologic nedrept, are nevoie de o transformare apocaliptică. Revoluția înseamnă salvare. Marxismul este o teologie politică învestmântată scientist. Aici nu vorbim despre interpretările doctrinei originare, ci despre însăși substanța ei. „Dictatura proletariatului”, conceptul ipostaziat de Lenin, era răspunsul lui Marx la înfrângerea Comunei din Paris în 1871. Esența ei, pe care Lenin a definit-o fără urmă de echivoc în cel mai furios pamflet pe care l-a scris vreodată („Revoluția proletară și renegatul Kautsky”—1918), era exercitarea puterii politice de către proletariat, prin partidul comunist, în chip absolut și fără nicio îngrădire juridică. Ecuația era simplă: substituționism (partidul, adică Politburo-ul, în locul clasei), terorismul în locul legii. Disprețul pentru lege, declarată (adică degradată) de Marx și Engels drept „suprastructură”, deci epifenomenală, secundară, derivată în raport cu baza economică și socială.

De notat și faptul că unii confundă marxismul cu marxologia. Vorbim de două lucruri diferite. Marxologia este o disciplină intelectuală specializată în interpretarea marxismelor. Pentru că nu există un marxism chintesențial, ci numeroase versiuni care, uneori, se bat cap în cap, rivalizează feroce între ele. Unele marxisme au ajuns la concluzia că nu e posibilă o democrație proletară în absența pluralismului politic (Rosa Luxemburg, Karl Korsch, Cornelius Castoriadis, Claude Lefort, Max Horkheimer și Theodor W. Adorno în ultimii lor ani). Altele susțin că e nevoie de reforme graduale, nu de salturi mortale din „imperiul necesității” în „imperiul libertății”.

Dar singurul marxism care a ajuns la putere, în 1917, în Rusia, a fost cel al lui Lenin. Toate celelalte experiențe totalitare ale stângii își trag seva din acea străpungere liberticidă. Lenin nu a luat puterea de la țar, ci a luptat împotriva liberalismului burghez reprezentat de guvernul provizoriu condus de Aleksandr Kerenski. În ianuarie 1918, bolșevicii au dizolvat Adunarea Constituantă, expresie a dezgustului lor pentru ceea ce Lenin denunța drept „cretinismul parlamentar”.

Gulagul, teroarea roșie, distrugerea legalității, toate au început sub Lenin. Tot sub Lenin a demarat exterminismul social, prigoana împotriva clerului, sugrumarea gândirii libere. Aceste lucruri au fost și continuă să fie spuse de marxologi onești, de la Boris Souvarine, Isaiah Berlin, Karl R. Popper, Iring Fetscher și Bertram Wolfe, la Raymond Aron, Sidney Hook, Andrzej Walicki, Irving Howe, Kostas Papaioannu, Daniel Bell, Martin Malia, Ágnes Heller și Alain Besançon. E păcat că un provincialism deprimant îi împiedică pe unii să recunoască aceste lucruri care, pentru cunoscători, sunt de o banalitate de-a dreptul exasperantă. Trebuie oare să repetăm aceste truisme ad nauseam?

Este oare necesar să reamintim mereu, împreună cu André Glucksmann, cine au fost Les Maîtres penseurs care, în al lor nesăbuit elan liberticid, au deschis drumul către Auschwitz și Gulag? Trebuie să justificăm la infinit, chiar și după Bloodlands (Tărâmul morții), cartea lui Timothy Snyder, faptul că în secolul trecut cele mai înfiorătoare crime au fost comise de exponenții acelor regimuri numite de un mare intelectual polonez, gemenii totalitari? Trebuie să ne cerem scuze pentru că îndrăznim să rostim adevărul? Trebuie să accentuăm ceea ce se știe atât de limpede, anume că exterminismele „purificatoare” ale veacului lagărelor de concentrare și al camerelor de tortură au avut fundamente ideologice și că marxismul a fost unul dintre acestea? E nevoie să recomandăm lecturi precum Viață și destin de Vasili Grossman ori jurnalul lui Viktor Klemperer? Ignorantia non est argumentum, se spune. Nici amatorismul deghizat în erudiție bombastică și retorică bovarică. Idealizarea ignoranței duce la negaționism și iresponsabilitate. Îmi îngădui să nu fiu complice la aceste detestabile opțiuni. Ba chiar să le recuz public, fără ambiguități.

În 1987, regimul comunist din România se caracteriza printr-o politică economică aberantă, prin politici antisociale de înfometare a populației, prin autarhie financiară, prin represiuni polițienești la nivelul întregii societăți și printr-un cult al personalității fără egal în Europa acelui deceniu. Universal detestat, evident cu excepția nomenclaturii și a Securității, regimul bicefal reprezentat de Nicolae și Elena Ceaușescu încerca să pună în aplicare scenariul comunismului dinastic. Mezinul cuplului prezidențial, Nicu Ceaușescu, pe atunci prim-secretar al Comitetului Județean PCR din Sibiu, era pregătit să-i succeadă tatălui său în fruntea unei formațiuni care căpătase dimensiuni elefantiazice, dar care își pierduse orice urmă de demnitate instituțională.

De la o zi la alta se anunțau măsuri tot mai umilitoare pe linia scăderii nivelului de trai, a unei permanente curbe de sacrificiu. Documentele de partid evocau triumfalist Platforma Program din 1974, apoteoza promisiunilor demagogice ale PCR, spre disperarea românilor care se confruntau cu această degringoladă universală. Venirea la putere a lui Mihail Gorbaciov în martie 1985 și reformele radicale cunoscute sub numele de glasnost și perestroika au catalizat mișcări sociale în toate țările Blocului Sovietic. În România, minerii din Valea Jiului organizaseră în august 1977 o grevă transformată într-o acțiune colectivă anticomunistă. Tot în 1977, avusese loc acțiunea lui Paul Goma pentru drepturile omului și se formase SLOMR (Sindicatul Liber al Oamenilor Muncii din România). Aceste inițiative au fost însă reprimate fără milă din ordinul lui Ceaușescu și al mamelucilor săi din Comitetul Politic Executiv. Un regim care se pretindea al clasei muncitoare nu a ezitat să recurgă la represalii împotriva rezistenței anticomuniste a muncitorilor români. Fațada propagandistică era contrazisă flagrant de realitatea teroristă.

La mijlocul anilor ’80, înăsprirea politicii economice dezastruoase și starea generală de nemulțumire au creat o situație revoluționară în România. O glumă din epocă spunea că, iritat fiind de pasivitatea revoluționară a românilor, dictatorul Ceaușescu și-a propus să remedieze această carență. Într-adevăr, toate deciziile luate în acei ani dovedeau orbire politică și sadism social. În aceste condiții a avut loc pe 15 noiembrie 1987 revolta muncitorească de la Brașov.

Îmi amintesc perfect știrile agențiilor de presă din acele zile legate de prezența a mii de oameni pe străzile orașului de la poalele Tâmpei, de asaltul asupra clădirii Comitetului Județean, de arderea portretelor lui Ceaușescu. Străzile erau evident populate nu doar de adversarii regimului, dar și de cozile de topor ale acestuia, securiștii în civil care îi fotografiau pe demonstranți așteptând clipa vendetei. Aceasta avea să vină foarte curând, liderii mișcării anticomuniste au fost arestați, judecați și condamnați sub acuzații contrafăcute. Unul dintre ei, Mircea Sevaciuc, a scris o carte pe această temă (am fost onorat să o prefațez).

Pe 30 decembrie 1987, cotidianul New York Times a publicat articolul meu intitulat „Tremors in Romania”, în care afirmam că revolta de la Brașov a marcat în chip ireversibil începutul sfârșitului dictaturii comuniste. În aceeași zi, la București, Elena Ceaușescu rostea discursul aniversar la patru decenii de la proclamarea fraudei istorice și semantice numită Republica Populară Română.

Informațiile despre revolta și represiunea de la Brașov au ajuns la cunoștința presei occidentale, în primul rând grație scriitorului disident Vasile Gogea. Posturile de radio occidentale care transmiteau către România au informat prompt despre aceste evenimente.

16.11.1989 - Actualitatea românească: Săptămâna Brașov ziua a patra
Așteptați

Nici o sursă media

0:00 0:35:03 0:00
Link direct


În loc să tragă învățămintele necesare din ceea ce se întâmplase, în loc să renunțe la politica draconică de pauperizare generală, regimul Ceaușescu și-a continuat strategia antinațională. „Cel mai iubit fiu al poporului” era de fapt cel mai urât personaj din țară.

Procesiunile din istoria recentă de „canonizare” a lui Adrian Păunescu n-au voie să oculteze catastrofala situație socială, economică și psihologică din acea perioadă. Revoluția din decembrie 1989 a fost rezultatul unei mișcări sociale spontane, nu a unui complot nomenklaturist. Evident, o asemenea conspirație s-a produs, însă nu pentru a susține revoluția, ci pentru a o confisca și a o deturna.

Memoria revoltei din noiembrie 1987 a fost salvată de Asociația 15 Noiembrie, parte a unei societăți civile care refuză să fie îngenuncheată. Raportul Final al Comisiei Prezidențiale de Analiză a Dictaturii Comuniste din România examinează dinamica acestei mișcări, semnificația internă și internațională ca parte a valului revoluționar care a dus la prăbușirea regimurilor comuniste de-a lungul acelui annus mirabilis care a fost 1989.

Încarcă mai mult

XS
SM
MD
LG