1956 - Yehudi Menuhin: „Am respirat împreună în zilele acelea la București...”

aprilie (?) 1956

Yehudi Menuhin răspunde întrebărilor lui Noël Bernard, directorul Radio Europa Liberă.

Noël Bernard: Domnule Menuhin aș dori să încep prin a vă mulțumi pentru că ați acceptat să acordați acest interviu vocii României libere. Românii v-au urmărit mereu cariera de succes, nu doar pentru talentul remarcabil de violonist, dar și pentru asocierea Dvs. cu regretatul George Enescu, cel mai mare compozitor și violonist al nostru. Din acest motiv am urmărit mereu evoluția dumneavoastră cu mare simpatie și, dacă pot spune așa, caldă participare. Când ați fost în România și când ați evoluat pe scenă ultima dată?

Yehudi Menuhin: „Am fost în România de două ori. Ultima vizită a fost în anul 1946, când l-am văzut pe Enescu din nou, după ani de așteptare. Mi-a fost atît de dor de el în timpul anilor de război, așa că imediat ce am avut o ocazie după război am venit în România să fiu cu el, să cînt cu el și să dau concerte de caritate pentru victimele războiului, pentru populația evreiască din București și pentru Crucea Roșie din România. Au fost zile de neuitat după atîția ani de separare. Am făcut muzică zi și noapte, am dat concerte dimineața, la prînz și seara, am interpretat aproape întreaga literatură pentru vioară.”

Yehudi Menuhin: „Am respirat împreună...” - un interviu în exclusivitate realizat de Noel Bernard

Noël Bernard: Ați cântat totul împreună cu Enescu?

Yehudi Menuhin: „Da, împreună; am interpretat nu numai lucrările pentru două viori, dar Enescu m-a acompaniat și la pian, am cîntat împreună sonate, el a dirijat... Am respirat împreună zilele acelea.”

Noel Bernard

Noël Bernard: Am atins aproape momentul cel mai înalt al asocierii dumneavoastră cu George Enescu, dar aș dori să știu când l-ați întîlnit prima dată?

Yehudi Menuhin: „Prima dată l-am auzit pe George Enescu la San Francisco, pe când eram doar un mic copil; nu l-am întîlnit atunci, dar am fost profund impresionat. Era atît de romantic, o figură impunătoare, și a cântat dumnezeiește în închipuirea mea.”

Noël Bernard: Ce vîrstă aveați atunci?

Yehudi Menuhin: „Trebuie să fi avut vreo opt ani pe atunci. Mai apoi, la 11 ani, l-am cunoscut într-un final la Paris. Venisem cu această idee în cap. A fost foarte înțelegător și a acceptat imediat să-mi fie profesor, deși era foarte ocupat, iar lecțiile puteau să fie la orice oră din zi sau din noapte, uneori la cinci dimineața, alteori înainte de a prinde un tren... Eram mereu acolo alături de el, iar se oferea în totalitate, așa cum a făcut-o întreaga viață, tuturor celor care au avut nevoie de ajutorul lui și i l-au cerut.”

Noël Bernard: Ați venit special din San Francisco la Paris pentru a studia cu Enescu?

Yehudi Menuhin: „Am venit de fapt să studiez cu [Eugen] Ysaÿe, care fusese profesorul pedagoguluii meu american [Louis Persinger], dar în adâncul inimii venisem să studiez cu Enescu și așa s-a întîmplat.”

Noël Bernard: Ce v-a făcut să vă doriți să studiați cu Enescu?

Yehudi Menuhin: „Calitățile lui de om, calitățile lui de muzician, înariparea sa, aș spune; era un bărbat puternic, bine clădit, avea în el un foc, un har divin, ce îl înălța deasupra celor pămîntești.”

Noël Bernard: Domnule Menuhin, toți îl știm pe Enescu drept un mare violonist, un remarcabil compozitor, un pianist cu mari calități, ca un foarte bun dirijor, cum l-ați aprecia dumneavoastră în comparație cu muzicienii de azi?

Yehudi Menuhin: „Am spus întotdeauna că Enescu este una din cele mai mari personalități muzicale din toate punctele de vedere. Și chiar în calitate de compozitor, astăzi, al epocii noastre. Sunt convins de acest lucru și de faptul că lumea îl va aprecia, îl va recunoaște din ce în ce mai mult, când îi vor cunoaște creațiile care au fost pînă acum neglijate, în special opera sa „Oedipe”.”

Noël Bernard: Care a fost jucată recent în Bruxelles.

Yehudi Menuhin: Într-adevăr și care renaște acum la Paris. Nu am nici o îndoială că se cîntă și la București.”

Noël Bernard: Aveți vreo amintire de evocat legată de momente cînd ați cîntat sau studiat cu Enescu?

Maurice Ravel

Yehudi Menuhin: „Îmi aduc aminte un incident caracteristic pentru spiritul lui, ce a avut loc într-o zi la Paris în timpul unei lecții, când am fost întrerupți de Ravel, care a venit cu Sonata încă în manuscris și care l-a implorat pe Enescu să o cînte chiar în acea seară pentru editorul „Durand et fils”.

Enescu în felul lui politicos, cavaleresc, pe care l-a avut întotdeauna, ne-a întrebat pe tatăl meu și pe mine dacă îi permitem să cînte Sonata împreună cu Ravel, iar noi să rămânem să ascultăm și să reluăm lecția după aceea. Au interpretat-o foarte atent, cu Ravel la pian, iar mai apoi Enescu a întrebat dacă ar putea să o mai cânte o dată, pentru a căpăta mai multă siguranță. A pus notele la o parte și a cântat-o din memorie.”

Noël Bernard: Avea o memorie muzicală foarte bună. [Yehudi Menuhin: „Sigur, fantastică!”] Când l-ați văzut ultima oară, domnule Menuhin?

Yehudi Menuhin: „Ultima dată l-am văzut la Paris, cu câteva luni înainte să moară. Suferea de câțiva ani deja din cauza bolii, care era unul din lucrurile cele mai greu de suportat, fiindcă i-a deteriorat progresiv structura osoasă.”

Noël Bernard: V-a spus el sau cineva din anturajul lui că în acel timp acesta se afla sub presiunea conducerii actuale a României pentru a se întoarce acasă?

Yehudi Menuhin: „Am știut foarte vag despre această situație, nu cunosc nici un detaliu; pot doar zice că realizez și înțeleg bine că România a fost mereu mândră de el, că l-a iubit întotdeauna, indiferent de ce regim a fost, este sau va fi, iar afecțiunea este atît de profundă, relația este atît de profundă, că nu vor îndrăzni să se atingă de ea, o vor menține. Cred că s-ar fi bucurat foarte mult dacă ar fi acceptat să se reîntoarcă.”

Noël Bernard: Este neîndoielnic, nu este nevoie de confirmare pentru dragostea dintotdeauna a românilor pentru Enescu, o mare personalitate. Știți cumva de ce Enescu nu a dorit să revină în România în ultimii săi ani de viață?

Yehudi Menuhin: „Nu vă pot spune, nu știu exact. Ceea ce știu e că a fost un mare patriot, la fel cum și Paderewski a fost în raport cu Polonia, un patriotism asemenea, aproape, unei religii romantice de la sfârșitul secolului al 19-lea. Sentimentul a fost mereu viu în el. Cred că a fost o decizie ce a depins de temperament, de legăturile personale, de asocierile sale personale; nu știu în ce relații era cu prietenii săi din România sau Paris.

Știu doar că Parisul a fost mereu a doua sa casă, că s-a simțit complet acasă acolo, că a păstrat același apartament în Paris timp de aproape 50 de ani. La Clichy. Știu că a fost o persoană de o profundă fidelitate, nu mi-l imaginez pe Enescu să fi fost neloial cuiva. Istoria iubirii sale pentru Princesse, istoria devoțiunii sale pentru România și Paris, devotamentul față de toți care i-a cunoscut este cu un exemplu de încredere, nu ar fi fost infidel nimănui.”

Noël Bernard: Domnule Menuhin, ne bucurăm că îl considerați pe Enescu unul dintre marii muzicieni ai timpurilor noastre, și că sînteți de părere că în viitor va fi și mai apreciat decît este și acum. Ați mai întâlnit alți muzicieni români pe parcursul carierei dumneavoastră?

Yehudi Menuhin: „Foarte puțini din păcate; am întâlnit, desigur, câțiva muzicieni la București, dar nu pot zice că i-am cunoscut îndeaproape. Cu toate astea este un muzician pe care l-am cunoscut foarte bine, Dinu Lipatti, la fel și pe soția sa iubită, dar și pe compozitorul astăzi parizian, [Mihail] Mihailovici, unul din prietenii intimi ai lui George Enescu.”

Noël Bernard: Acum dacă putem schimba puțin subiectul. Sunteți probabil unul din primii muzicieni de origine evreiească care ați cântat în Germania după război. Credeți că europenii din Germania au ajutat la îmbunătățirea relațiilor dintre germani și evrei?

Yehudi Menuhin: „Nu aș dori să fac speculații sau să vorbesc ca individ în numele realizărilor unei națiuni, dar sînt de părere că orice fir de nisip e important și indispensabil pentru plajă, la fel cum orice picătură de apă este necesară oceanului și cred că orice evreu care poate găsi limbă comună cu un german și invers, făcînd amîndoi abstracție de naționalitatea lor, poate contribui cu ceva bun la comunitate.”

Noël Bernard: Îmi amintesc foarte bine când ați luat decizia de a fi alături de Furtwängler într-o vreme când i s-a interzis accesul în multe țări din Vest.

Yehudi Menuhin: „Ați formulat situația în termeni foarte dramatici. Eu am crezut simplu că cineva trebuie să repete adevărul așa cum îl știe, și când am fost întrebat la New York despre Furtwängler am repetat exact ce am auzit de la colegii din Franța, Germania și Anglia despre activitățile lui. Eram sigur că ceea ce spun este doar adevărul. Nu am încercat în vreun fel să fiu în mod dramatic curajos. Aceasta a venit mai tîrziu.”

Noël Bernard: Domnule Menuhin intenționați să cîntați în Rusia sovietică sau în Europa de Est în viitorul apropiat?

Yehudi Menuhin: „Cînt la Budapesta pe 13 și 14 iunie și cred că voi cînta cu siguranță și în alte țări, în cele din urmă. Sînt foarte legat de publicul de la Budapesta, la fel ca și cu cel din București. Voi fi foarte fericit să îi salut din nou.”

Noël Bernard: Putem să spunem acum la acest microfon - nu știu dacă sunteți de acord - că intențiile Dvs. de a merge în Budapesta sau București sau la Moscova în următoarele zile, pentru a cînta acolo pentru public, nu înseamnă neapărat că sunteți de acord cu regimurile la guvernare de acolo?

Yehudi Menuhin: „Viața de muzician și muzica sunt lucruri care trebuie păstrate și protejate în mod religios de orice fel de - cum să spun? - imagine pătată, prejudecăți, idei. Mă duc acolo pentru a da și a primi ceva direct în plan emoțional și spiritual. Atât timp cât pot stabili acest contact, simt că fac ceva folositor indiferent orice alte circumstanțele înconjurătoare.”