Mariana S. Țăranu s-a născut la 3 august 1976 în satul Cimișeni, raionul Criuleni. A absolvit facultatea de Istorie și Etnopedagogie a UPS „Ion Creangă” din Chișinău. În anul 2005 susține teza de doctor în istorie „Politica statului față de intelectualitatea din Rusia sovietică (1917-1922)”, iar în 2015 obține gradul de conferențiar universitar în sociologie. În ultimii ani a fost vice-rector la Academia de Transporturi, Informatică şi Comunicaţii din Chişinău. Actualmente activeaza în calitate de șef de sector „Istorie modernă și contemporană” la Muzeul Național de Istorie a Moldovei.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal săptămînal: Mariana Țăranu
Luni
M-am ridicat din pat mai greu ca de obicei. Mai greu deoarece duminică am avut o zi încărcată și aș fi vrut să mă mai odihnesc puțin, dar și pentru că în această zi se sărbătorește Paștele Blajinilor și conform tradiției urma să ne vizităm apropiații a căror viață biologică s-a sfârșit.
După ce am luat micul dejun, imediat am asaltat copacul cu cireșe coapte din fața casei. A fost plăcerea zilei.
În jurul orei 11.00 subsemnata, fratele Dumitru împreună cu soția Olga, am ajuns la cimitir, la mormintele părinților Simion decedat la doar 49 de ani și Lidia a cărei viață biologică s-a sfârșit la 62 de ani..., frățiorul Ion, decedat prunc, și buneii Teodor și Feodora...
Din primele momente am realizat că cimitirul s-a mărit, cu unii consăteni suntem vecini, noi cei vii, dar și cei morți sunt vecini, adică mormintele le sunt în preajmă...
În perioada 2000-2012 mama mea Lidia a fost director al Liceului Teoretic „Regele Mihai I” și în această zi mai mulți foști elevi, dar și cadre didactice, s-au apropiat de mormânt și și-au amintit cu drag de ea.
M-a surprins numărul mare de oameni obezi pe care i-am văzut în cimitir și cu amărăciune am constatat cât de departe sunt de modul sănătos de viață, de alimentare corectă, de mișcare etc.
Spre seară am revenit la copacul cu cireșe coapte și mâncând le-am mulțumit părinților că au avut înțelepciunea să sădească cireșe care se coc primele.
Înainte de a veni la Chișinău, conform tradiției din ultimii ani am pregăt o sacoșă plină cu dulciuri și cozonac pe care au dat-o celor de la Căminul de noapte pentru persoane fără adăpost „Sfântul Ștefan” din comuna Stăuceni.
Marți
De regulă mi-am început ziua cu băutul apei plate, după care dejunul și celelalte. Într-un interviu de vreo 3-4 minute de la postul național de radio unul dintre crainici încerca să convingă ascultătorii că într-un sat de la frontieră în ultimele săptămâni localnicii au făcut curat prin localitate, au fost aduse tomberoane, iar o dată în săptămână gunoiul din tomberoane centralizat este dus la gunoiște. Această ştire mi s-a părut jenantă și am făcut o paralelă: oare dacă omul se băiește și îmbracă în haine curate, acesta este un eveniment?! Dar, poate eu nu înțeleg...
Ajunsă la serviciu m-am concentrat în activitățile curente.
La amiază mi-am revăzut o fostă colegă împreună cu care am activat într-o instituţie superioară de învăţământ, doctor în biologie. Reîntâlnirea m-a emoţionat, am aflat că a abandonat învăţământul, sărăcia a determinat-o să se angajeze într-un alt domeniu. Şi, deşi evit la maximul discuţiile despre politică, am discutat şi... despre politică. Mare mi-a fost mirarea când la un moment dat fosta colegă m-a privit direct în ochi şi a constatat tristă: „Dacă mâine ar fi alegeri eu pe cine votez?! Tu – votezi PL, dar eu pe cine?! Voronin şi partidul lui e compromis, Dodon ne-a trădat, da, şi-a trimis copiii să înveţe într-un liceu cu predare în limba de stat”. Am încercat să-i explic că viitorul nostru nicidecum nu poate avea acelaşi traseu cu cei din Uniunea Vamală, dar, efortul meu a fost zadarnic. După această discuţie repede ne-am despărâit, ambele cu o senzaţie neplăcută. Dar, poate eu nu înţeleg...
A doua jumătate a zilei a trecut repede, îmi place ceea ce fac, uneori pierd dimensiunile timpului. În drum spre casă m-a prins ploaia, în raionul Ciocana a plouat tare, vântul a fost puternic. Ajunsă acasă am telefonat la Cimişeni, m-am interesat dacă ploaia a făcut stricăciuni, am aflat că totul e normal şi am respirat uşurată, bine că e bine.
Miercuri
De dimineaţă ziua părea a fi una frumoasă, îmi plac dimineţile după ploaie, parcă sunt mai pline de viaţă. În drum spre serviciu l-am telefonat pe fratele Dumitru, ne-am povestit ultimele evenimente şi am discutat proiecte imediate.
De mai mulţi ani lucrez asupra unui studiu pe care l-am intitulat „Represiune, rezistenţă şi colaboraţionism în Basarabia (1940-1941)” şi ziua de miercuri am dedicat-o acestuia. Am sistematizat materialele preluate acum trei ani din Depozitul Special al Serviciului de Informaţii şi Securitate, mi-am propus să urmăresc soarta puţinilor basarabeni care au supravieţuit închisorilor GULAG-ului şi cărora autorităţile sovietice le-au permis să revină la baştină. Da, şi asta e o parte a vieţii.
Şi la Arhiva Naţională a Republicii Moldova au fost transferate o parte a dosarelor deţinuţilor politici, dar, de facto, accesul la aceste dosare este interzis. Joia trecută am avut parte de un incident neplăcut tocmai în această ordine de idei: din timp am comandat dosarul luptătorului antisovietic Mihai MOROŞANU, însă după 20 de minute doamna custode principal de fonduri m-a anuntat că nu poate să-mi elibereze dosarul solicitat. Argumentele principale au fost ca domnul înca este în viaţă, el este conflictual, fără permisiunea Procuraturii dosarul nu poate fi eliberat, de asemenea, mi-a amintit ca eu sunt un nimeni pentru dânsul. Din păcate, în această instituţie lucrurile sunt mai grave decât în perioada comunistă. Şi, iarăşi, poate eu nu înţeleg ceva…
Seara am mers la sala de sport.
Joi
Şi astază e o dimineaţă frumoasă, geamul meu de la etajul şase este abundant de razele soarelui. Ador astfel de început de zi, în asemenea dimineţi îmi rezervez timp să privesc în zare şi savurându-mi cafeaua să-i mulţumesc lui Dumnezeu că sunt sănătoasă şi îl rog să-mi dea înţelepciune.
În a doua jumătate a zilei a fost convocat Consiliul Ştiinţific al Muzeului Naţional de Istorie, s-au discutat chestiuni curente şi de perspectivă. Şedinţa a durat mai mult de două ore şi a fost obositoare. Experienţa mea de muncă la Muzeu este mică, de fapt sunt o începătoare, tocmai de aceea le sunt recunoscătoare colegilor mele pentru susţinere şi ajutor, îndeosebi Anei Griţco, Verei Stăvilă, şi Verei Serjant.
După şedinţă am urmărit, în reluare bineînţeles, conferinţa de presă dedicată deschiderii celei de a XIII-ea ediţii a Festivalului de Film „Cronograf 2016”. Festivalul este un eveniment cu o semnificaţie deosebită pentru mine: în primul rând pentru că e unic în spaţiul nostru şi în al doilea rând pentru că a trecut preselecţia şi a fost inclus în concurs la secţiunea „Producţii locale” filmul documentar „Dragă Stalin…”, film realizat în baza celei mai recente lucrări pe care am scris-o „Scrisori către Stalin sau spovedaniile celor ocupaţi (1947-1953)”. Sper să avem noroc, îndeosebi pentru că varianta engleză a filmului a adunat în jur de 140 000 de vizualizări.
Îmi pare rău că nu am putut onora Invitaţia de a participa la şedinţa Clubului de elite „Impresii din viaţă şi cărţi”, dar chiar nu am avut posibilitate.
Vineri
Dimineața vesteşte că se apropie ploaia, e înnourat. Activitatea mea curentă, dispoziţia etc. sunt influenţate de timpul de afară, şi, oricât de mult încerc să echilibrez lucrurile, nu reuşesc.
La serviciu m-am concentrat asupra studiului la care lucrez de mai mulţi ani. Cu materialele din dosarele represaţilor politic eu lucrez greu, mă marcheză soarta fiecăruia, le retrăiesc destinele…
În după amiaza acestei zile am avut o discuţie lucrativă cu un angajat al unei televiciuni, mi-a propus să conlucrăm la realizarea unui film despre foametea din Basarabia. Sperăm să reuşim să facem un lucru bun, îndeosebi că sunt multe de spus la acest subiect.
La Universitatea de Stat se organizeză o Conferinţă ştiinţifică, mi-am revăzuit colegii de la Iaşi.
De regulă mă strădui ca în fiecare zi de vineri să dedic ceva timp oamenilor apropiaţi: fie le scriu un mesaj pe Facebook sau la telefon, fie îi telefonez sau după serviciu ieşim la un ceai. Nici astazi nu am neglijat această tradiţie.
Seara am mers la sala de sport.
La sfârşit de săptămână de lucru sunt pregătită moral ca mâine, sâmbătă, să iau calea spre Cimişeni, acolo unde mă aşteaptă casa părintească, unde simt prezenţa părinţilor în fiecare colţişor, şi unde nestingherit mă aşteaptă cireşile coapte în copacul din faţa casei.