Politologul Ken Jowitt a văzut eșecul leninist drept începutul unei epoci de turbulențe globale cu consecințe impredictibile: granițe, loialități, identități, au fost toate zdruncinate iremediabil de această transformare gigantică. Vechile definiții ale formelor de apartenență civică și etnică și-au pierdut sensul. Noua situație post-leninistă cere noi conceptualizări; dacă sub regim leninist kto-kovo? chestiona dominația partidului, întrebarea care se pune azi în națiunile defunctului Bloc sovietic este dacă forțele civice sau etnice domină viața lor politică. 1989 a fost anul civicilor. 1990 a asistat la emergența viguroasă a forțelor politice etnice. (vezi Ken Jowitt, New World Disorder: The Leninist Extinction, Berkeley: University of California Press, 1992) Aceste cuvinte au fost scrise la începutul anilor 1990, când extinderea Uniunii Europene spre Est părea mai mult o speranță deșartă.
De înțeles, Ken Jowitt a văzut Europa de Est foarte mult pe cont propriu, izolată și părăsită, măcinată de memorii neprocesate și nesfârșite dispute domestice, privată de recunoașterea Occidentului ca membru de bona fide al clubului emergent (și exclusiv). Războaiele de succesiune din fosta Iugoslavie i-au făcut pe vest-europeni să realizeze că respingerea egalilor lor estici nu era o soluție, dar poate rezulta în exacerbarea tentațiilor șovine și atavice. Înțelegând semnificația marcantă a integrării Europei de Est în Uniunea Europeană, Jowitt și-a revizuit poziția pesimistă. Merită citată formularea sa modificată: „M-am înșelat. Din fericire, de dragul propriului meu ego, din motivul corect. Un număr de critici au fost rapizi și exacți să arate că acei ‚colonei, cardinali și demagogi’ pe care i-am așteptat să predomine politic în perioada postcomunistă au întârziat în bună măsură să apară. Cu toate acestea, întrebarea este de ce? În paginile de concluzii ale articolului meu ‚The Leninist Legacy’, întrebam direct dacă în lumina moștenirilor leniniste cumulative – staliniste, hrușcioviste și brejneviste – a existat vreun punct de influență, masă critică sau efort civic – politic, cultural și economic – care să cântărească în privința forțelor civice în Europa de Est și să echilibreze frustrarea, disperarea, fragmentarea și furia crescânde care vor duce la violență locală sau regională pe scară largă? Răspunsul meu a fost da, Europa de Vest! Dacă Europa de Vest are să ‚adopte’ Europa de Est, rezultatul negativ pe care l-am anticipat poate fi evitat. Este tocmai ceea ce s-a întâmplat. Uniunea Europeană a ‚adoptat’ Europa de Est”. (vezi Ken Jowitt, „Stalinist Revolutionary Breakthroughs in Eastern Europe,” in Vladimir Tismaneanu (ed.), Stalinism Revisited: The Establishment of Communist Regimes in East-Central Europe, Budapest and New York: Central European University Press, 2009, p. 23) Ceea ce a părut la începutul anilor 1990 a fi o fantezie, s-a transformat în realitate în a doua parte a deceniului și în primii ani ai noului secol. Revoluțiile din 1989 au avut loc în numele unei întoarceri la Europa. Acest lucru s-a petrecut în cele din urmă.
În pofida predicțiilor cumplite, Uniunea Europeană a jucat un rol-cheie în ranforsarea valorilor civice, democratice, liberale. Evenimentele din Ungaria și România din 2012 (ascensiunea tendințelor autocratice, cripto-dictatoriale, în primul caz, un puci parlamentar eșuat menit să stopeze consolidarea domniei legii, în al doilea caz) au demonstrat semnificația fundamentală a criticilor și atenționărilor explicite ale Uniunii Europene. Una din cele mai importante lecții ale evenimentelor din Ungaria și România de-a lungul anului 2012 se referă la semnificația extraordinară a curților constituționale în apărarea normelor și procedurilor democratice împotriva variilor forme de tiranie majoritară. O altă lecție este legată de rolul UE în prevenirea succesului ori mai mult sau mai puțin camuflatelor tentative de de-democratizare. (vezi Jan-Werner Müller, „Safeguarding Democracy inside the EU Brussels and the Future of Liberal Order”, Transatlantic Academy Paper Series, February 2013; Vladimir Tismaneanu, „Democracy on the Brink: A Coup Attempt Fails in Romania”, World Affairs, January/February 2013, pp. 83-88).
Prima etapă a revoluțiilor din 1989-1991 a fost dominată de un sens palpitant al libertății redobândite și convingerea larg răspândită că autoritarismul fusese învins pentru totdeauna. Sociologul S. N. Eisenstadt a descris cu precizie acele revoluții ca non-utopice, non-ideologice, non-escatologice. Ca regulă generală, ele au fost erupții non-violente de nemulțumire civică împotriva supremației minciunilor și a cinismului agresiv al birocrațiilor comuniste. Imboldul protestelor de masă a fost favorizarea filosofiei disidente a libertății, civilității și demnității. Așteptările au fost mari și foarte puțini au fost cei capabili să întrevadă apariția hidoaselor forme de populism, exclusivism și intoleranță pe care Václav Havel le-a diagnosticat ca fiind coșmarul postcomunist.