România a pierdut procesul pe care l-a intentat firmei ENEL şi trebuie să plătească acum cheltuieli de judecată de un milion şi jumătate de euro. ENEL (Ente nazionale per l'energia elettrica) este o companie de gaz şi de producţie şi distribuţie de energie electrică. A fost înfiinţată de statul italian în 1962 şi privatizată în 1999. Este prezentă în peste treizeci de ţări. În România a cumpărat de-a lungul anilor trei foste filiale ale societăţii Electrica (în Bucureşti, Dobrogea şi Banat) şi are circa două milioane şi jumătate de clienţi.
Your browser doesn’t support HTML5
Corespondența zilei de la București cu Sorin Șerb
Războiul statului împotriva statului
Totul a pornit de la neregulile constatate de Curtea de Conturi în 2012. Statul român a chemat, un an mai târziu, ENEL în faţa Curţii de Arbitraj de la Paris cerând despăgubiri de aproape un miliard de euro pentru neîndeplinirea obligaţiilor contractuale pe care firma italiană şi le-ar fi asumat după privatizarea companiei de electricitate Electrica Sud. Unii pun această acţiune juridică pe nostalgia statului după controlul integral al domeniului energetic. După privatizare, statul şi-a păstrat puţin peste 48 de procente din acţiuni, dar s-a implicat activ (unii spun cu insistenţă) în managementul noii firme. Unii spun chiar că a încercat să-şi impună voinţa cu forţa. Conflictul cu ENEL a fost dublat în 2015, de cel dintre compania de distribuţie a energiei electrice Muntenia şi Ministerul Energiei, care cerea la rându-i, prin Societatea de Administrare a Participaţiilor în Energie (SAPE), despăgubiri în urma prejudiciilor constatate de Curtea de Conturi care acuza Electrica de pasivitate şi o soma să recupereze restanţele. Motivul grabei era că aceste datorii s-ar fi prescris în luna august anul trecut. Curios: SAPE cerea ca despăgubiri tot atâtea milioane cât cerea statul de la ENEL la Curtea de Arbitraj. Mistere ale economiei de tranziţie.
Ghinioane de partid şi de stat
Raportul Curţii de Conturi pe 2012 (care relua parţial rezultatele unei comisii senatoriale de anchetă din 2010) susţinea că problemele companiei provin din păcatul originar al unui contract de privatizare prost negociat şi nerespectat. Se spune printre altele că nu au fost actualizate clauzele prevăzute în diverse hotărâri de guvern, astfel că în contractele de privatizare s-a menţionat doar obligativitatea cumpărătorului de a aproba dividende aferente anului 2004, „fără a se prevedea şi obligaţia repartizării de dividende şi pentru anul 2005, până la data transferului dreptului de proprietate asupra acţiunilor către cumpărător (dată la care cumpărătorul ENEL a devenit acţionar majoritar)”, acţionarul italian rămânând dator cu multe sute de milioane de lei. De asemenea, în 2008, când Electrica Muntenia sud s-a divizat într-o companie de distribuţie (SAPE) şi alta de producţie, ENEL nu ar fi plătit dividendele, încălcând prevederile contractuale. Şi în acest caz ar fi fost vorba despre o sumă de circa 300 de milioane de lei (pagina 324 a raportului).
Statul a ratat la mustaţă multe alte procese legate de privatizarea domeniului energetic, în urma unor contracte pe care acum le contestă. Anul trecut, în aprilie, România pierdea procesul cu cehii de la CEZ, pe care-i acuzau că au încălcat clauze contractuale. Guvernul pretindea 81 de milioane de euro despăgubiri. Rezultatul procesului este controversat. Cei de la CEZ spun că au câştigat, întrucât tribunalul a respins mare parte din acuzaţii. Însă statul român nu a pierdut cu totul. Curtea de Arbitraj a constatat că investitorul ceh nu a respectat două clauze şi l-a obligat la plata a şase milioane de euro. Tot anul trecut, în august, statul român pierdea procesul cu E.On în care pretindea despăgubiri de 33 de milioane de euro. Curtea de Arbitraj a obligat guvernul de la Bucureşti să plătească, în cele din urmă, cheltuieli de judecată de două milioane de euro. Compania germană era acuzată că nu a efectuat investiţiile la care s-a angajat prin contractul de privatizare de la Electrica Moldova.
Cine plăteşte pe cine şi de unde?
Nu este primul proces pe care-l pierde România pe baza unor contracte prost redactate sau a unor clauze secrete şi înţelegeri pe sub masă. A plătit daune la European Drinks (în procesul pierdut la Curtea de Arbitraj de la Washington în faţa fraţilor Micula, patroni la ED, se stabiliseră despăgubiri de 250 de milioane de dolari) şi despăgubiri pentru traderul de cereale Alfred Toepfer pentru că fiscul, rău-platnic, a întârziat returnarea TVA. Anul trecut Gabriel Resources renunţa la procesele din România care trenau de ani de zile şi cerea arbitrajul Centrului Internaţional de reglementare a disputelor financiare de pe lângă Banca Mondială, solicitând peste două miliarde şi jumătate de dolari despăgubiri de la statul român pentru că i se refuză exploatarea aurului de la Roşia Montană. Şi acesta este un contract dubios şi păgubitor a cărui negociere a început în guvernarea Văcăroiu. De-a lungul anilor au apărut şi au dispărut diverse documente negociate cu firma canadiană a lui Frank Timiş iar perimetrul de exploatare a crescut de la un ministru la altul. În 2013 după manifestaţii de stradă, Parlamentul a respins proiectul iar Gold Corporation a cerut despăgubiri pentru că au fost încălcate „tratatele de investiţii.”
De asemenea, România trebuie să se pregătească pentru războaie în justiţie mai mari. După ce a decis să îngheţe conturile rafineriei Petromidia în aşa-numitul dosar Rompetrol 2, care investighează condiţiile în care s-a făcut privatizarea companiei, compania kazahă Kazmunaigas a anunţat că intenţionează să dea statul român în judecată. Compania a cumpărat Rompetrolul de la Dinu Patriciu şi, chiar în zilele în care procurorii au decis blocarea conturilor, voia să vândă acţiunile către o companie chineză. Compania de stat a Kazahstanului anunţa la finele lunii aprilie că vinde 51% din Kazmunaigas pentru 680 de milioane de dolari către China Energy. Nu mult după aceea, în luna mai, DIICOT a blocat conturile kazahilor, spunând că intenţionează să recupereze o datorie istorică de circa 700 de milioane de euro. Procurorii au blocat, aşadar, tranzacţia producând, spun kazahii, importante daune de imagine şi financiare. Aceştia susţin, ca şi investitorii de la ENEL, E.On sau CEZ, că statul a aprobat contractele şi privatizarea şi că eventualele pierderi sau datorii neplătite nu au legătură cu ei. Miercuri, avocaţii companiei au trimis o notă de dispută privind investiţiile, în fapt primul pas către deschiderea procesului.
Procesul cu ENEL este, aşadar, ultimul dintr-un lung şir de litigii pe marginea privatizărilor dubioase dintre care cinci din domeniul energiei electrice. În urma acestora a pierdut, conform notei de plată scrisă de guvern, circa două miliarde de euro. Privatizarea acestor companii începuse în 2002, sub semnătura lui Adrian Năstase, Dan Ioan Popescu şi Mihai Tănăsescu, de numele cărora au fost legate multe dintre legendarele tunuri ale privatizării. Dar privatizările au continuat mult după aceea, în timpul mandatelor lui Boc şi Tăriceanu, desfiinţarea monopolului pe energie fiind o condiţie pentru aderarea la Uniunea Europeană dar şi o sursă nesecată de prosperitate pentru „băieţii deştepţi” care au păstorit toate alternanţele la putere.
În toate aceste cazuri, guvernul pare să nu-şi mai recunoască propria semnătură. Oamenii guvernului încearcă să câştige astăzi negocieri pierdute cu ani în urmă, pentru a rescrie contractele de privatizare în termeni mai avantajoşi. Procesul cu ENEL nu înseamnă doar pierderea despăgubirilor sau plata cheltuielilor de judecată, ci şi recunoaşterea publică a superficialităţii şi corupţiei din spatele marilor privatizări. Dar şi mai semnificativă este tăcerea oficialităţilor de după pronunţarea tribunalelor comerciale. Te-ai aştepta ca guvernul să încerce să lămurească această rutină îngrijorătoare a neprofesionalismului, corupţiei sau ilegalităţilor care au însoţit mereu contractele de privatizare de interes naţional. Să facă ingineria inversă a contractelor, pentru a vedea căror interese au servit şi cine a avut de profitat. Să descopere dacă la mijloc a fost doar nepricepere sau corupţie, mai ales că în cazul domeniului energetic, de pildă, era vorba despre proasta gestionare a unor obiective strategice.
Guvernul şi-a produs de unul singur răni prin care a pierdut mult sânge bugetar. Nu e vorba doar despre creditele neperformante, fondurile nerambursabile pierdute pe vecie sau investiţiile amatoristice. Nu e vorba doar despre acceptul tacit pe care-l dă pentru repatrierea capitalului marilor firme, care astfel declară că nu au profit şi stau în comă fiscală cu anii. Nu e vorba doar despre contracte păgubitoare pentru autostrăzi sau infrastructura de comunicaţii. Pierde procese la CEDO pentru că încalcă drepturile omului, şi la curţile de arbitraj pentru că ignoră contractele de privatizare, plăteşte daune la Comisia Europeană pentru că nu respectă angajamentele de aderare. Statul român îşi contemplă hemoragia din conturi cu zâmbetul pe gură, fără a face investigaţii şi fără a informa opinia publică de ce pierde mai toate litigiile internaţionale, fără a spune ce firme de avocatură au încheiat contractele acelea dubioase şi ce avocaţi nepricepuţi îl reprezintă sistematic în instanţele internaţionale. Românului obişnuit nu-i rămân decât aceste întrebări şi, în ciuda faptului că e furat de două ori, prima dată la încheierea contractului, a doua oară la proces, nu i se dă niciun răspuns. Ceva totuşi se mişcă: fostul ministru al Economiei, Codruţ Sereş, cel care a încheiat în 2005 contractul de privatizare cu ENEL, a fost acuzat de subminarea economiei naţionale şi condamnat în februarie la patru ani de închisoare în dosarul Hidroelectrica. El este deja în închisoare din ianuarie anul trecut, condamnat în dosarul privatizărilor strategice. Se pregătesc Dan Ioan Popescu, Mihai Tănăsescu şi Adrian Năstase implicaţi în dosarul privatizării Petromidia.