La nouă luni după tragedia de la clubul Colectiv, guvernul a adoptat, în fine, o strategie care stabileşte măsurile necesare în situaţii de criză. Strategia este intitulată pompos „Nou cadru de asigurare al managementului tipurilor de risc” şi stabileşte care ar trebui să fie reacţiile instituţionale la situaţii de criză.
În urma incendiului de la Clubul Colectiv, care a avut loc pe 30 octombrie anul trecut, au murit 64 de persoane. S-a spus la vremea respectivă că s-a murit la Colectiv în mare măsură din pricina reacţiilor haotice şi întârziate ale instituţiilor statului. Ulterior, acestea s-au prevalat de strategia anterioară, adoptată pe vremea guvernării Năstase, care stabilea priorităţi şi obiective confuze. S-a vorbit şi despre neglijenţă criminală, şi chiar despre corupţie la nivelul administraţiei locale. Angajaţi ai Inspectoratului pentru Stări de Urgenţă făcuseră, nu cu mult timp înainte de incendiu, verificări la club şi stabiliseră, cel puţin pe hârtie, că incinta e pregătită pentru stări critice. Chiar şi angajaţii primăriei sectorului patru susţin că au făcut inspecţii repetate până au dat verde înfiinţării clubului în fostul sediu al fabricii Pionierul. Au acte doveditoare însă primarul a fost nevoit să-şi dea demisia după incendiu tocmai pentru că era bănuit că ar fi dat aprobările orbeşte şi ilegal.
Your browser doesn’t support HTML5
Corespondența zilei de la București cu Sorin Șerb
Până acum era în vigoare o hotărâre guvernamentală din 2004. O hotărâre laconică în şase articole care nu face decât să împartă situaţiile de urgenţă în trei categorii, repartizând soluţionarea acestora la nivel instituţional. Era o hotărâre venită mai degrabă din teorie, fără să pornească dintr-o situaţie practică, deşi de-a lungul timpului s-au adunat suficient de multe situaţii de criză în care instituţiile au acţionat dezorganizat, când nu au rămas de-a dreptul paralizate, parcă neştiind ce să mai facă. Se întâmplă în fiecare iarnă, odată cu căderea zăpezii sau în timpul ploilor când viiturile au luat gospodării cu totul, omorând oameni şi distrugându-le agoniseala. Sistematic, principalii vinovaţi au fost găsiţi oamenii care s-au aventurat la drum cu maşini neechipate corespunzător sau nu şi-au întărit gardul cu saci de nisip. S-a întâmplat zilele trecute când a durat mai bine de 24 de ore să fie stins un incendiu la Fabrica de încălţăminte Jilava. În incendiu a murit unul dintre pompieri. Tot atât a durat cu patru ani în urmă şi stingerea incendiului de la Moara lui Assan. Durata intervenţiilor dă de înţeles că ceva este în neregulă, fie ca infrastructură, ca înzestrare a echipelor de intervenţie sau ca pregătire profesională.
Nici în 2004, nici acum, nu s-a simţit nevoia ca documentul referitor la intervenţia în situaţii de urgenţă să fie pus în dezbaterea Parlamentului şi adoptat ca lege, adică să se considere că e necesară o politică naţională în această privinţă. Guvernele s-au mulţumit să peticească sistemul şi, de multe ori, mai mult rău au făcut.
Noul regulament are la bază şi raportul efectuat de Corpul de control al primulului ministru după incendiu dar şi concluzii ale Ministerului Afacerilor Interne. Raportul guvernamental a fost încheiat la cinci luni după incendiu în martie. Pricipalul motiv al dezastrului, se spune în raport, a fost în mare parte o acțiune necoordonată, cu elemente de improvizație a autorităților din cauza lipsei de exerciţii în caz de urgenţe majore, a neconcordanţei în legislaţie şi a bazei materiale deficitare. Nu s-au declanşat imediat procedurile presupuse de Planul roşu în caz de invervenţii iar când au fost declanşate, nu au fost informate toate instituţiile implicate. Echipajele de intervenţie au transmis informaţii contradictorii la centru iar în sistemul spitalicesc nici nu exista vreun regulament care să stabilească preocedurile şi acţiunile. Noul plan pus la punct de guvernul Cioloş stabileşte că Inspectoratul pentru Stări de urgenţă trebuie să elaboreze alături de Ministerul Afacerilor Interne la nivel naţional şi regional planuri în caz de cutremur, inundaţii, epidemii, accident nuclear şi incendii. Comandantul acţiunii în caz de risc şi stare de urgenţă este comandantul ISU local sau naţional, în funcţie de urgenţă.
Noul regulament îşi propune nu doar să dea soluţii concrete pentru a limita greşelile şi deciziile confuze în caz de criză, ci şi să fie un exorcism al tragediei de la clubul Colectiv. Să fie un semn clar că aşa ceva nu va mai fi posibil. Însă, dincolo de faptul că fiecare inspectorat trebuie să alcătuiască planuri şi fiecare instituţie trebuie să producă norme de aplicare a acestora şi de reacţie la criză, adică dincolo de o nouă hemoragie de birocraţie, regulamentul nu rezolvă probleme majore care ţin de capacitatea românilor de a se confrunta cu situaţiile de urgenţă. Inundaţiile şi efectele lor catastrofale au devenit endemice şi un clişeu în zonele despădurite sau unde s-au făcut exploatări haotice. De ani de zile, albiile torenţilor şi ale pârâurilor de munte ar fi trebuit curăţate şi sistematizate. Însă igienizarea albiilor de râu şi modernizarea lor s-a transformat în afacere aşa cum o afacere foarte profitabilă a fost defrişarea pădurilor de pe versanţi din nordul şi centrul Moldovei.
În vara lui 2010 mureau zeci de oameni din cauza inundaţiilor şi a reacţiei greoaie a autorităţilor. S-a spus că oamenii nu s-au apărat de forţele naturii lăsându-se pe mâna proniei cereşti sau a echipelor de intervenţie. După mai mult de un sfert de veac din decembrie 1989, în România nu funcţionează un plan naţional împotriva inundaţiilor. Există norme fragmentare, de la o regiune la alta, dar care nu ţin cont de condiţiile geografice şi necesitatea unei reacţii rapide, ci de autoritate şi prieteşuguri instituţionale. Este valabil şi în alte domenii. De pildă, la metrou unde nicio staţie, nicio linie şi niciun depou nu au autorizaţie de funcţionare din partea ISU. Există capcane mortale, cum ar fi staţia Republica, cu o singură uşă de evacuare şi multiple surse de pericol. Şi chiar dacă frecvenţa incendiilor de la metrou este tot mai mare, nu se întrevede posibilitatea adoptării unor norme de protecţie în viitorul apropiat. Se pare că nu protecţia civilă a stat în mintea constructorilor atunci când au făcut metroul.
În aceeaşi categorie a confuziei instituţionale se află spitalele de stat şi privat care funcţionează fără unităţi de transfuzie sanguină autorizate, arată Ministerul Sănătăţii. Una dintre principalele critici ale raportului guvernamental referitor la incendiul de la Colectiv s-a îndreptat către situaţia de la Spitalul de arşi însă, după cum se pare, 140 de spitale adică aproape jumătate din total, nu ar trebui să facă transfuzii întrucât nu sunt sigure. Iar dacă adăugăm la toate acestea situaţia dramatică a infecţiilor intraspitaliceşti (Ministerul sănătăţii a identificat circa 60 de mii din 2010 până anul trecut), corupţia ducând la monopolizarea furnizării de bactericid de către o firmă fantomă care a falsificat dezinfectanţii, starea jalnică a infrastructurii şi a parcului auto de intervenţie şi mizeria endemică din sistem (un raport îngrijorător referitor la inspecţiile din spitale în perioada 2012-2016, aici) vom avea o panoramă mai limpede a capacităţii de intervenţie.
În sine, nivelul de educaţie al populaţiei aflată de decenii într-o stare de renunţare mioritică, ar trebui să dea frisoane autorităţilor. Imaginile sătenilor aflaţi la crâşmă cu apa până la genunchi au făcut ocolul internetului. Planul adoptat de guvern ar fi trebuit să dedice măcar un capitol reacţiei populaţiei în caz de urgenţă. Unul dintre coşmarurile românilor este iminenţa unui mare cutremur pronosticat nu doar de vrăjitoare, ci şi de autorităţile în domeniul seismologiei. În toată ţara au fost identificate la o primă strigare peste 26 de mii de apartamente nesigure în caz de cutremur şi doar în Bucureşti sunt 2500 de blocuri care ar trebui reconsolidate urgent. Mai precis, 65% din populaţia urbană a României este expusă riscurilor seismice. De altfel, Ministerul Dezvoltării a pus în dezbatere publică, zilele trecute, o Strategie Naţională de Locuire, proiectul altei hotărâri de guvern, care porneşte de la premiza că, din pricina sărăciei, cea mai mare parte a celor opt milioane de locuinţe este în ruină şi pune viaţa locatarilor în pericol.
Punând lucrurile cap la cap, este evident că era nevoie de o strategie care să reglementeze comportamentul instituţiilor faţă de situaţiile de risc. Uitate de strategie dar la fel de necesare sunt însă şi investiţiile în educaţia populaţiei, prima care se confruntă cu situaţiile de urgenţă şi ultima care le suportă consecinţele.