Radu Aldulescu, Alberto Lysy, Yehudi Menuhin, 1988 (Foto: J. Lloret)
În urmă cu zece ani, la Nisa, se stingea din viață unul din marii artiști ai României secolului XX, violoncelistul Radu Aldulescu, astăzi aproape uitat de ai săi, după o carieră ale cărei culmi le-a atins în exil, în străinătate, începînd din 1971, în Italia, predînd apoi la Școala lui Yehudi Menuhin de la Gstaad, în Elveția și în Spania, în Catalonia.
Acolo, la un mare festival internațional, mai puțin cunoscut melomanilor români, ce se desfășoară la Torroella de Montgrí, figura lui Radu Aldulescu nu numai că nu este uitată, dar a fost evocată anul acesta într-un articol omagial însoțit de o discografie, publicat în anuarul
Festivalului de către fostul președinte al acestuia și prieten al violoncelistului, Josep Lloret i Cullell. Evocarea poartă un titlu ce nu are nevoie de traducere prin muzicalitatea limbii catalane: „Radu Aldulescu, un gran músic romanès, italià i torroellenc”.
Your browser doesn’t support HTML5
Cultură și politică: Violoncelistul Radu Aldulescu evocat în Catalonia
Un critic muzical elvețian amintea în 1978, după un concert al lui Radu Aldulescu, la Assisi, în Biserica San Pietro, și un altul la Città di Castello, la frontiera dintre Toscana și Umbria, „noblețea naturală a lui Aldulescu rara sa discreție… Este un interpret îndrăgostit pînă la infinit de muzica pe care o iubește și care îi este oxigenul fiecărei clipe. El cîntă pentru plăcerea sa și pentru a împărtăși cu ceilalți bucuria sa. Nimic în plus. [...] Apostol al muzicii, ar putea spune fără greșeală: nu sînt eu, muzica este aceea care trăiește în mine. […] Unul din marii seniori ai violoncelului…”
Marele senior se născuse în 1922, lîngă București, a fost elevul lui Dimitrie Dinicu, a debutat în timpul celui de-al Doilea Război Mondial, la Iași, cu Orchestra Filarmonică sub bagheta lui Ionel Perlea, și și-a făcut drum treptat, laureat cîștigător al Concursurilor de la Genova (1946), Praga (1950), Berlin (1991), solist al Orchestrei Filarmonice Române, prieten și partener de muzică de cameră cu Mîndru Katz, Ștefan și Valentin Gheorghiu, cu ultimii doi într-un imbatabil Trio București.
Așa cum o amintește în evocarea sa Josep Lloret i Cullell, odată decisă calea exilului, Radu Aldulescu a ales să se fixeze inițial la Roma, unde a fost prim violoncelist al Orchestrei Simfonice Naționale a RAI între 1971-1975 și a desfășurat o intensă activitate în calitate de solist și interpret de muzică de cameră. Puțini știu în România că în 1972, Aldo Moro, președintele Italiei, i-a acordat titlul de Cavaler Oficial al Ordinului Meritului Republicii Italiene, că a primit distincții ca Saggitario d’Oro și Gonfalone d’Oro și că a fost numit membru al Academiei Filarmonice de la Bologna.
Tot în Italia, unde în 1978, i s-a acordat cetățenia, a fost fondatorul unei formații celebre de cameră Trio d’Archi, în care i-a avut parteneri pe Salvatore Accardo și Luigi Alberto Bianchi.
Josep Lloret i Cullell amintește și împrejurările în care Radu Aldulescu a ales – nu fără ezitări – calea exilului. La 41 de ani, în 1963, prim violoncelist și solist al Filarmonicii bucureștene, Radu Aldulescu avea să-l cunoască pe un celebru confrate catalan, Gaspar Cassado, invitat al Festivalului „George Enescu”. Cassado l-a invitat să-i fie asistent la cursurile sale de la Köln și Santiago de Compostela, unde violoncelistul român avea să lege relații de prietenie cu compozitorul Frederic Mompou.
Invitația avea să se prelungească timp de trei ani, iar în 1966 intervenția lui Gaspar Cassado pe lîngă autoritățile de la București să se materializeze într-un permis anual de călătorie, cu condiția ca un membru al familiei lui Aldulescu să rămînă „ostatic” în țară.
În 1967 primea de la Asociația The Harriet Cohen International Music Award, ce îl avea ca președinte pe Benjamin Britten și ca președinte de onoare pe Pablo Casals, premiul de cel mai bun violoncelist al anului, acordat după un concert la Royal Albert Hall la Londra, cu Orchestra BBC sub bagheta lui Georges Prêtre. Autoritățile române nu aveau să-i permită însă să se deplaseze la ceremonia de premiere…
În 1969, Gaspar Cassado intervenea personal din nou pe lîngă guvernul lui Ceaușescu, împreună cu un grup de muzicieni italieni, pentru a i se permite să predea la Universitatea Càller din Sardinia. În cursul celor doi ani ce au urmat avea să se decidă să se stabilească la Roma, împreună cu soția sa, Galina, iar, din 1971, după ce primea un permis de reîntregire a familiei, cu fiica sa Rodica, lua hotărîrea, ce avea să-l marcheze atît personal cît și în cariera sa, de a nu mai reveni în România.
România, partea bună a ei, a luat-o însă cu el așa cum o atestă sutele de cronici occidentale, puținele interviuri și scrieri ce i-au fost dedicate și, în primul rînd, muzica sa.