România s-a îndreptat, imediat după Revoluţie, către NATO, iniţiind relaţii diplomatice în 1990, pentru ca în 1993 preşedintele Ion Iliescu să-i transmită oficial Secretarulului general dorinţa României de a adera, eveniment care va avea loc abia în 2004, după un prim eşec în 1997. Care au fost argumentele României atunci? Câte din ele stau în picioare acum? Un interviu pe acest subiect cu ambasadorul României în Republica Moldova, Daniel Ioniţă.
Daniel Ioniță: „Toate argumentele noastre de atunci s-au dovedit a fi corecte. Și au trecut toate proba timpului. Procesul de aderare a României la NATO trebuie înțeles ca un proces de racordare ireversibilă a României la Occident, la valorile europene, ca un proces care, de fapt, a securizat principiile democratice în România, ca un proces care a securizat statul de drept în România, ca un proces care a pus bazele unei dezvoltări economice sustenabile a României. Pentru că odată cu aderarea noastră la NATO, practic, greutatea specifică a României în zona noastră de apartenență geografică pe de o parte a crescut, pe de altă parte a oferit încrederea necesară investitorilor care s-au uitat cu o mai mare atenție la potențialul oferit de România și, pe aceste baze, a făcut posibile și avansarea procesului ulterior de aderare la Uniunea Europeană și totodată au contribuit în timp, iată, la o creștere economică susținută a României.
După cum știți, România azi se află mai degrabă într-o situație singulară sau aproape singulară, fiind una dintre puținele țări din spațiul european care înregistrează ani la rând creșteri economice de peste 4%-5%. Cifrele pe anul acesta de asemenea sunt unele deosibit de încurajatoare, PIB-ul per capita în România a crescut, nivelul de investiții străine din România a crescut, iar toate acestea se regăsesc inclusiv în nivelul de trai al românilor.
Toate aceste elemente de parcurs nu cred că ar fi fost posibile, însă, fără existența unei viziuni strategice închegate la nivelul întregii clase politice. Să ne aducem aminte că în anul 1994, dacă nu mă înșel, a fost celebrată declarația de la Snagov potrivit căreia clasa politică din România de atunci și-a asumat ca obiectiv prioritar integrarea României în Uniunea Europeană. Iar declarația de la Snagov din anul 1994 a fost repetată în anul 2001, a fost reiterată cu accent special pentru integrarea României în NATO.
Deci, în ceea ce ne privește pe noi, practic a existat o viziune comună, o viziune agreată de toți factorii politici responsabili, fie că au fost ei reprezentanți ai Parlamentului sau ai partidelor politice, dar şi societatea civilă, biserică, diversele structuri din România au susținut fără rezerve toată chestiunea aceasta. Și, a existat mai degrabă și un proces prin care a fost posibilă menținerea unei presiuni pozitive asupra Guvernului, sau guvernelor care au fost, iată, astfel obligate în principal de o decizie a societății civile de a continua procesele de reformă. Deci, a fost un proces în sine care a contribuit, așa cum am spus, la modernizarea României și la securizarea parcursului și căii noastre. Și îmi doresc acest proces să fie unul ireversibil.”
Europa Liberă: Cel mai mult, totuși, i-a iritat pe cei de la Kremlin atunci când România a acceptat să participe la acest scut antirachetă care a fost instalat de curând la Deveselu și a început să funcționeze?
Daniel Ioniță: „Da, la summit-ul NATO de la Varșovia, scutul respectiv nu numai că a fost declarat operațiunal, dar a fost integrat și în sistemul NATO, deci este parte a unei arhitecturi sofisticate a NATO de acțiuni împotriva rachetelor balistice. Înțeleg pe de o parte ca diplomat retorică pe care o folosesc unii colegii de ai mei la Moscova în ce privește scutul antirachetă. Ceea ce îmi este mai greu de înțeles este de ce totuși colegii de la Moscova nu ascultă uneori de vocea rațiunii și de argumentele care le-au fost prezentate de fiecare dată de o manieră clară, de o manieră deschisă, de o manieră transparentă în ceea ce privește unul, funcțiile a celui sistem de apărare antirachetă de la Deveselu, doi armamentele sau sistemul de echipamente care sunt instalate acolo, trei faptul că atât geografa cât și fizica sunt două științe cât se poate de exacte care fac mai degrabă imposibil ca scutul de la Deveselu să fie folosit împotriva unor rachete care ar fi lansate din Federația Rusă.
Lucrurile în ce ne privește pe noi destul de clare, tot ceea ce a făcut România și face România se înscrie pe o tușă groasă de transparență și de predictibilitate și de dialog. Înainte să intrăm în acest proiect i-am informat și pe partenerii și prietenii noștri de la Moscova în legătură cu toate aceste chestiuni. Știu că au avut loc mai multe discuții și la alte nivele, însă în continuare asistăm iată, la o retorică mai degrabă belicoasă din partea colegilor noștri de la Moscova care evident poate să aibă anumite scopuri, dar nu neapărat cele care sunt clamate în mod deschis.”
Europa Liberă: Celebră a rămas fraza fostului președinte român Traian Băsescu care zicea că „Rusia vrea să transforme Marea Neagră într-un lac rusesc”. Unii zic că a reușit între timp s-o transforme. Eu v-aș întreba dacă în viziunea Dvs. totuși, NATO admite o vulnerabilitatea mare la Marea Neagră? Au pornit niște discuții despre o flotă permanentă NATO la Marea Neagră, care însă nu se știe cu ce se vor termina… Dar e complicată situația acolo…
Daniel Ioniță: „Parte componentă a unor echipe de experți ale Ministerului de Externe al României, inclusiv din postura funcțiilor mele anterioare din cadrul Ministerului de Externe al României, cred că sunt în măsură să vă pot spune că România și-a asumat ca obiectiv strategic odată cu integrarea noastră în NATO, inclusiv această necesitate de acorda o atenție sporită, o atenție necesară vecinătății noastre imediate. Și România, în cadrul NATO, întotdeauna s-a pronunțat pentru valorizarea subiectului numit Marea Neagră, inclusiv prin evidențierea posibilităților de dialog și cooperare existente în Marea Neagră, dar în același timp ținând cont de riscurile și de amenințările potențiale care se află în arealul extins al Mării Negre.
Marea Neagră are în esență și potențialul de cooperare, și potențialul de confruntare. Depinde, însă numai de noi dacă vom reuși să transformăm în mod pozitiv potențialul de cooperare. A fost nevoie însă de anul 2014, a fost nevoie ca Rusia să anexeze, ilegal din punctul nostru de vedere, peninsula Crimeea ca dorințele și punctajele pe care diplomații români încercau să le susțină, să fie cu adevărat conștientizate, să fie cu adevărat înțelese și de partenerii noștri din Occident. Cu toții au realizat că, de fapt, Crimeea se află în Marea Neagră, cu toții am realizat că peninsula se află la mai puțin de 300 km distanță de prima graniță a NATO. Iar acest gest al Federației Ruse cred că trebuie să ne transmită un semnal important în ceea ce privește posibilitatea schimbării unor granițe. Și lumea este obișnuită să zică că dacă o graniță poate fi schimbată cu forța, atunci toate granițele din Europa sunt susceptibile de acest tratament.
Cred că nu este în interesul nimănui să ne gândim la o modificare a granițelor în zona noastră de apartenență geografică. De aceea, pe fondul acesta al unor evoluții mai degrabă incrementale legate de evaluarea sistematică atât a riscurilor și amenințărilor la Marea Neagră, dar și a posibilităților și oportunităților de cooperare, s-a născut decizia, ultima de la summit-ul NATO de la Varșovia, potrivit căreia la nivelul Alianței Nord-Atlantice se are în vedere constituirea unei grupări navale. Iar discuțiile pe acest subiect sunt în curs de desfăşurare la nivelul experților din cadrul NATO.”