A spune că un sentiment colectiv de superioritate ascunde opusul său: o uriașă nesiguranță identitară colectivă, e mai mult decât un paradox circular de tip coincidentia oppositorum. Există națiuni, precum rușii, francezii sau iranienii, a căror identitate modernă s-a clădit pe sentimentul superiorității. Iranul, de pildă, Iranul șiit, sofisticat, francofil și cu o clasă de mijloc cultivată și constant pro-european chiar și astăzi, sub dictatura mollahilor, a suferit întotdeauna de un complex de superioritate asupra „barbarilor” arabi și turci vecini.
Identitatea colectivă este o temă de studiu delicată şi fragilă, iar cea a ruşilor, pentru că i-am pomenit, a fluctuat în funcţie de epocă, trecând prin panslavism şi comunism, dar păstrând permanent simțământul unei superiorități resentimentare.
Your browser doesn’t support HTML5
Jurnal de corespondent: Dan Alexe (Bruxelles)
În identitatea colectivă românească intră, de asemenea, un important element resentimentar; unul de superioritate temătoare și arțăgoasă (o „insulă latină într-o mare slavă”), combinat cu unul de mare inferioritate și bănuială. De ce iubim să ne spunem mereu unii altora că suntem ultimii în toate și cei mai de jos? Din vanitate, desigur. Asta e marea noastră caracteristică națională: hybris, obsesia de-a ieși în față. Or, dacă nu poți fi primul, trebuie atunci să te pretinzi ultimul, pentru a atrage atenția.
De aici toată voluptatea în a reproduce statistici nefiabile și a exagera insignifiante articole din presa străină ce arată lucruri negative despre România: suntem cei mai mari exportatori de țigani mâncători de lebede, de prostituție, lenevie, hoție și rea voință. E mare voluptate în a te pretinde ultimul. La fel de mare ca în a te pretinde primul.
De-ar fi să comparăm sentimentul de superioritate al iranienilor cu cel al românilor, am vedea că cele două ideologii colective populare prezintă foarte multe elemente similare. Astfel, și iranienii și românii sunt mândri de identitatea lor diferită de cea a vecinilor ostili: arabi și turci la iranieni, slavi și maghiari la români. Așa cum lexicul limbii române a fost profund influențat și modificat de slavă, la fel a fost iraniana (persana, farsi) modificată de arabă, fără ca asta să afecteze sentimentul național de superioritate.
Superioritatea iranienilor are însă solide baze istorice și culturale. Nu doar că limba iraniană e una din cele mai vechi limbi atestate din lume, dar iranienii au dat planetei două religii de importanță majoră (zoroastrismul și maniheismul) și au influențat profund monoteismul semit. Noțiunile de Rai și Iad, conceptul de Impărăția Cerurilor, îngerii și viața de apoi, toate acestea ne vin de la iranieni, ba chiar etimologic termenul însuși de Paradis, central în iudaism, creștinism și islam este un iranism.
In fața unei identități atât de masive și complexe cum e cea iraniană, complexul român de superioritate se bazează pe noțiuni fantasmagorice, toate inventate și exagerate. Despre obsesia cu unicitatea dacilor și despre statutul imaginar al limbii române am mai scris în cartea mea Dacopatia și alte rătăciri românești (Humanitas, 2015). Nu voi reveni aici. Inventatele istorii cu Zalmoxis și medicina dacilor și societatea lor perfectă au dus chiar la extreme clinice, cum sunt credința în caracterul de limbă-matcă al limbii române, sau chiar în afirmația că Isus Hristos ar fi fost un dac. Există însă și alte elemente și franjuri de glorificare. Faptul că românii au „suferit de-a lungul istoriei”, „nu au cotropit pe nimeni” și că, prin suferințele și bravura lor, au salvat Europa de Islam, de pildă.
Astfel, un titlu pompos circulă de la o vreme prin presă: „Podul Înalt 1475 – Cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”. Evident, ca să poți vorbi de „cea mai mare înfrângere”, trebuie să-i vezi și urmările. A fost o victorie a lui Ștefan, într-adevăr, dar o bună parte din oastea turcă era compusă din valahi din Muntenia și recruți din Balcani. Urmarea a fost importantă doar pentru Moldova: un răgaz de un an până la o nouă invazie turcă condusă chiar de sultanul Mahomed al II-lea, o înfrângere totală a moldovenilor (Valea Albă) și pierderea ieșirii la mare. Nimic de-a face, așadar, cu o învingere a Islamului. Absolut nimic comparabil, ca urmări pentru Islam, cu căderea Ierusalimului în fața cruciaților, sau cu victoria navală apuseană de la Lepanto, care a pus capăt hegemoniei turcești în Mediterana.
In realitate, cea mai mare înfrângere din istoria Islamului avusese loc de multă vreme. E vorba de asediul și distrugerea Bagdadului, în 1258, de către mongolii budiști, și animiști, și creștini nestorieni, ai lui Hulagu.
Acel eveniment catastrofal a destabilizat și distrus definitiv unitatea Islamului, punând capăt dinastiei califilor Abasizi, descendenți din Mahomed, ai cărei supraviețuitori au fugit în Egipt.
Asta a permis ca trei secole mai târziu alți nomazi din Asia, turcii osmanlîi, nație străină arabilor, dar convertită la Islam, să confiște titlul de Calif, după cucerirea Egiptului. In 1517, sultanul turc Selim, fără nici o legătură cu arabii sau cu linia de sânge a lui Mahomed, s-a autoproclamat Calif, iar de atunci impostorii de sultani turci au fost automat Califi. Patru secole mai târziu, un alt turc, Mustafa Kemal (Atatürk), militar ateu și francmason, avea să anuleze definitiv funcția de Calif al Islamului, exilându-l pe nevolnicul ultim deținător al titlului, uzurpat de multe secole, Abdülmecid II.
Incepând de atunci, nici o unitate nu mai este posibilă în Islamul sunnit (în război permanent, de altfel, cu Islamul șiit, care e practic o altă religie) și nici o autoritate centrală nu va mai putea fi restabilită, făcând ca Islamul sunnit să rămână pe vecie spart în structuri naționale, sau regionale, sau locale, exact precum protestantismul.
Această fărâmițare de nereparat a Islamului de astăzi nu ar fi fost posibilă dacă mongolii, în 1258, nu măcelăreau întreaga familie a Califilor Abasizi, distrugând și sediul puterii Islamului care fusese Bagdadul lui Harun al-Rașid.
Comparată cu asemenea catastrofă, cu efecte majore încă și azi, o mică înfrângere prin Moldova, în vremea gloriosului sultan Mahomed al II-lea, apare ca un accident de campanie și nici pe departe „cea mai mare înfrângere din istoria Islamului”.
Mahomed al II-lea, de altfel, putea să-și permită o pauză în extinderea imperiului. La urma urmei, el era cuceritorul Constantinopolelui, cea mai mare înfrângere a creștinismului.
La fel, să luăm obsesia cu religia și cum ortodoxia ar fi salvat Țările Române de otomani. Realitatea este însă că și dacă ar fi fost islamizați de secole, românii tot s-ar fi războit cu turcii. Cuceririle turcilor nu se duceau în vederea răspândirii Islamului, ci erau hrăpărețe ocupații militare și invazii pentru putere și bogății. Regiunile musulmane nu erau cruțate, ba chiar dimpotrivă.
Otomanii au înfrânt și ocupat regatul mamelucilor musulmani al Egiptului. Turcii sunniți ai lui Baiazid (cel din Scrisoarea III a lui Eminescu) s-au măcelărit cu turcii sunniți ai lui Tamerlan (Timur Lenk), și unii și alții de aceeași credință (Baiazid fiind înfrânt și murind în captivitatea lui Tamburlaine the Great, cum îl numea Marlowe, care pe la 1588 i-a dedicat o piesă de teatru).
Vreme de secole, turcii s-au hăcuit cu Persia, cu Imperiul vecin al Iranului, într-așa măsură încât persanii au fost cei mai mari dușmani ai turcilor și au rămas până azi. Fără ostilitatea permanentă cu Iranul (am vorbit mai sus despre sentimentul iranian de superioritate arțăgoasă), Imperiul Otoman s-ar fi extins poate până în Afganistan și India.
Apoi, turcii au ocupat locurile sfinte si au oprimat triburile arabe sunnite, de aceeași religie, până în sec. XX, acele triburi din care a ieșit dinastia Saud și ideologia wahhabită, violent și sistematic reprimată de Poartă, de-a lungul întregului secol XIX.
Nu ortodoxia i-a salvat așadar pe moldoveni și munteni, ci faptul că regiunile lor nu se aflau pe drumul spre Europa centrală și apuseană. Sau, cum spune Cantemir despre moldoveni: „Numai osebita și nemărginita pronie cereasca a facut că Împărăția mare a turcilor nu a silit un norod atât de prost și fără putere.” (Descrierea Moldovei, cap. XVI)
De asemenea, românilor le place să se congratuleze reciproc că ei n-au oropsit niciodată pe nimeni.
Să lăsăm pogromurile și participarea României la Holocaust, încă recente și a căror realitate începe să fie acceptată treptat de opinia publică, dar ce faci când dai în Neculce de orori fără nume comise de moldoveni? Pentru cei care întreabă „dar când am agresat noi pe alții”? iata doar un candid fragment:
„Fiindu tatarii din Bugeac duși în oaste la Beciu (Viena), s-au coborît Petriceico-voda de la Iași și s-au dus impreuna cu cazacii și ardè în Bugeacu muierile tătarce cele burduhoase, le spinteca și punè copiii prin pari, și lua bucatele cele tătărești, și aducè la Iași averi multe, cît nu mai putè sa le iè sama. Că nu avè cine să le stè împotrivă.” (Neculce, Letopisețul Țărîi Moldovei)
Sigur, ar putea fi justificate acele atrocități prin mitul care spune că dacă nu eram noi, musulmanii cucereau Europa (uitând că la asediul Vienei, contingentele românești au luptat de partea turcilor, nu a creștinilor).
Iată însă că într-un interviu în cotidianul francez Le Monde, ministrul sârb de externe Ivica Dačić se plângea, de asemenea, că, în disputa Belgradului cu Kosovo, Europa tratează Serbia ca pe un paria, uitând că „sârbii au salvat creștinătatea de turci”.
Ei bine, credeam că noi, românii, am făcut asta, că noi am fost stavila Europei. Dar ce te faci dacă sârbii aduc insistent dovada că au fost ei? În 1389, la Kosovo Polje (în Kosovo de azi, da), oastea țarului sârb Lazar a fost anihilată de hoardele sultanului Murad, ambii dându-și obștescul sfârșit pe câmpul de bătălie.
Așa e, spunem noi, dar mai târziu, când Serbia devenise un pașalîc, Ștefan cel Mare a fost numit de un Papă „atletul lui Hristos”, după amintita victorie de la Podul Înalt. E adevărat, însă „athleta Christi” era un titlu acordat atunci cam cum e azi „legiunea de onoare” franceză. Un alt papă îi acordase deja titlul de „atlet al lui Hristos” albanezului Skanderbeg, care, de asemenea, s-a războit cu agarenii, învingându-i sistematic.
Intreaga autoglorificare românească e pusă astfel la grea încercare în contextul balcanic. Toți balcanicii își arogă titlul de campioni în confruntarea cu turcii și toți caută să-și ascundă duplicitatea istorică, faptul ca de multe ori oști creștine au participat alături de cele ale sultanilor la atacarea altor creștini.
Ah, dar mult mai târziu Bucureștiul a fost numit „micul Paris … – Da, însă și Sofia era „micul Paris”, tot pentru atmosfera aceea arhitecturală și pentru cafenelele cu terasă, iar astăzi Bulgaria face parte din francofonie în egală măsură cu România si… Vietnamul.
In aceste condiții de autoiluzionare istorică, indignarea sârbilor capătă o dimensiune de dramă autistă. Generații întregi, încă de la fondarea Regatului Iugoslaviei, au fost crescute și educate în spiritul superiorității sârbești și al suferințelor trecute.
Serbia: imperiu balcanic, unele din cele mai vechi mănăstiri, stavila apărătoare a creștinătății… Complexul de superioritate al sârbilor i-a împiedicat sa vadă că erau dușmăniți în fosta Iugoslavie și i-a lăsat plini de neînțelegere perplexă când văd astăzi că bosniacii și croații sunt pe cale chiar de a-și recrea o limbă proprie, mai degrabă decât a accepta că vorbesc aceeași limbă cu sârbii.
La fel, nu are nicio valoare practică astăzi pentru nimeni faptul că acum sute de ani sârbii s-au bătut împotriva turcilor. Si albanezii și românii au fost „atleți ai lui Hristos”. Istoria nu cunoaște recunostința.
Când e contrariat, sentimentul superiorității resentimentare poate avea chiar reacții comice de revoltă. Ruşii, spuneam, au combinat întotdeauna panslavismul cu un complex de superioritate cum nu mai au, în alte arii culturale, decât francezii sau iranienii.
In cartea ei despre războiul din Cecenia, Crying Wolf (1998), Vanora Bennett descrie şocul pe care l-a avut când, întorcându-se dintr-un reportaj în Caucaz, a fost confruntată cu rasismul anti-caucazian al colegilor ei ruşi de la biroul Reuters din Moscova. Ruşii le spun caucazienilor „negri“, sau „funduri negre” (de la чёрная жопа, „cur negru“).
„Ruşii, scrie ea, au fost neplăcut surprinşi să audă că georgienii, de pildă, sau abhazii, fac glume despre ei. De câte ori pomeneam abhazii, în a căror limbă practic orice cuvânt începe cu ’a’, care este articolul hotărât (a-bomba! a-respublika !) colegii ruşi se prăpădeau de râs.
— „Ştiţi că şi georgienii au o poreclă pentru ruşi?“ i-am întrebat, făcându-i să se oprească din râs. „Un rus e numit ‘şapcă’.“
„Până şi în sud, unde frigul nu e mare, ruşii petrec iarna cu o căciulă de blană, šapka, шапка, pe cap. Pentru ruşi, căciula de blană, şapka, e un obiect aproape religios, deşi distruge elaboratele coafuri ale cucoanelor. Ruşii cred că nu poţi supravieţui iarna fără căciulă de blană, iar unii, bărbaţi şi femei, o ţin pe cap şi în casă, până primăvara. Caucazienii găsesc asta foarte comic.“
Vanora Bennet spune că prietenii ei ruşi au fost indignaţi să audă așa ceva.
— „Şapka?“ au spus ei. „Ne zic ‘şapka’? Râd de noi?!…“
Sentimentul lor de superioritate fusese în mod vizibil zdruncinat.
— „Ce grosolan din partea lor!“… a încheiat unul.
Complexul superiorității resentimentare se diluează astfel întotdeauna într-o matriţă imaginară mai largă decât cea în care a fost strujit.