În timp ce relativ mulți intelectuali din stînga spectrului politic, în România și în restul lumii, deplîng moartea „liderului [lor] revoluționar”, Fidel Castro, alții, la fel de mulți văd în figura lui imaginea tipică a dictatorului. O comentatoare politică avizată, publicista Zoe Williams, atrăgea atenția în cotidianul britanic (de precizat, de stînga!) „The Guardian”, că „nu este nevoie să agonizăm asupra faptului dacă fostul lider al Cubei a fost un erou sau un ticălos. Guvernarea lui a fost o insultă la adresa principiilor stîngii”.
Havana 2016
Pînă și directoarea pentru America a organizației Amnesty International, care îl consideră pe Fidel Castro, în treacăt, „un progresist”, nu neagă ceea ce numește „partea cea mai întunecată a moștenirii lui Castro” și anume „starea libertății cuvîntului în Cuba, unde activiștii continuă să fie confruntați cu arestări și hărțuiali atunci cînd critică guvernul”. Și tot ea scrie că „de-alungul a mai mult de cinci decenii cît a documentat situația drepturilor omului în Cuba, Amnesty International a înregistrat o campanie continuă împrotriva celor care au îndrăznit să expună la lumină politicile și practicile de guvernare din Cuba..., documentînd sute de cazuri de „prizonieri de conștiință”, oameni închiși de guvern numai pentru exercitarea în mod pașnic a dreptului lor la libertatea cuvîntului, la cea de asociere și de întrunire”.
Your browser doesn’t support HTML5
Cultură și politică: Gabriela Montero, intelectualii și dictatura
Același articol despre moștenirea dictatorului pune în evidență că în ultimii ani „controlul statului asupra tuturor aspectelor vieții cubane rămîne o realitate, chiar dacă numărul celor condamnați la închisoare pe termen lung pentru cauze de ordin politic a scăzut”. Erika Guevara-Rosas amintește și sutele de execuții sumare ordonate de Fidel Castro după instalarea guvernului provizoriu din 1959, împreună cu răspunsul dat de el atunci protestelor internaționale - și care spune totul - „justiția revoluționară nu se bazează pe preceptele legale (juridice), ci pe convingeri morale...”.
Modelul cuban al lui Fidel Castro a fost exportat în America de Sud, iar Venezuela sub autoritatea liderului ei Hugo Chávez și a urmașului său Maduro, se află astăzi într-o criză umanitară, calificată de Amnesty International drept „catastrofală”, punînd sub semnul întrebării viețile și drepturile a milioane de oameni. „Politici aspre afectează în mod serios milioane de oameni”, se scria într-un raport din iunie anul acesta, potrivit căruia „Combinația letală între lipsa totală de alimente și medicamente, cuplată cu o rată a crimei la cel mai înalt nivel, cu violări persistente ale drepturilor omului și politici prost gîndite, ce se concentrează pe încercarea de a ține lumea în tăcere, în loc să răspundă la apelurile disperate de ajutor, constituie o rețetă pentru o catastrofă epopeică.”
Gabriela Montero
Asupra acestei realități atrage atenția cu insistență și unul din puținii artiști de prestigiu internațional ce nu se mărginesc să-și vadă doar de carieră. Pianista venezueleană Gabriela Montero, consul onorific din 2015 al Amnesty International, este convinsă că „Muzicienii pot face mai mult decît muzică” și să urmeze îndemnul Sf. Tereza de Avila de a „face ceva pe acest pămînt”.
Gabriela Montero semnala recent, într-un interviu curajos pentru revista și portalul german Concerti.de, că „țara a ajuns la un nivel patetic. Nu numai că oamenii nu au hîrtie de toaletă sau pîine, dar le lipsesc lucrurile esențiale, și asta într-o țară atît de bogată în petrol cum este Venezuela. [...] Oamenii nu au nimic de mîncare și le lipsesc medicamentele. Sistemul de educație este mizerabil...”
Și, precizează pianista: „Nu vreau să spun că tot ce reprezintă El Sistema este rău. E minunat cînd copii sînt aduși spre muzică. Dar El Sistema și muzica nu vor salva oamenii din nenorocire și nu combate corupția, lipsa legii, violența și injustiția. Lucrul cel mai rău este că El Sistema nu le vorbește oamenilor despre situația reală din țară. Ba mai mult, se minte, omului i se inculcă ideea că totul este minunat. Este un complice al unei dictaturi, fiindcă este finanțat de ea. Fostul președinte Hugo Chávez l-a „cumpărat” în mod deliberat, l-a instrumentalizat să-i promoveze sistemul, ca un sprijin propagandistic la politica lui. Pentru străini, muzicienii sînt puși să poarte noul steag al Venezuelei socialiste, cu o stea pe el; imaginați-vă, doar, că germanii ar proceda astfel. În interior, El Sistema însuși este autoritar și reacționar...”
Gabriela Montero amintește că după ce a fost numită consul onorific al Amnesty International, numeroși oameni vin la concertele ei și îi spun, „tatăl meu, mama mea, copiii mei au fost omorîți. ... Lucrurile nu pot continua astfel: sînt independentă și spun public ceea ce este important. Nu există scuze, trebuie să mă folosesc de mine, ca artistă, cu tot ce îmi stă la îndemînă, fiindcă Venezuela este o dictatură despotică...”