Iar au ieșit în stradă cu miile. Împotriva unor fantomatice ordonanțe pentru modificarea condițiilor de grațiere și amnistie care ar spăla cu spume marile dosare de corupție, susțin protestatarii. Proiectul de lege a grațierii ar propune iertarea condamnaților care și-au executat jumătate de pedeapsă (dacă aceasta e mai mică de cinci ani) și a celor care au peste 60 de ani sau un copil de până în cinci ani. Cuprinde și o lungă listă de excepții. Proiectul de modificare a codurilor penale umblă la condițiile de amnistiere și mai taie din privilegiile denunțătorilor. Unii au văzut în chinezăriile juridice ale acestor proiecte un bilet de externare pe numele marilor corupți (deși pedepsele acestora depășesc de regulă limita celor cinci ani, mai puțin prima condamnare a lui Liviu Dragnea), ceilalți spun că asemenea legi nu ar face decât să repare nedreptățile ca să nu ajungem iar de râsul justiției europene, că e un râs care costă mult.
Desigur, graba de a discuta și adopta proiectele e suspectă. Altele sunt urgențele într-o țară în care găurile negre economice, sociale și morale dau nevralgii continue. În apărarea sa, guvernul a spus că nu pusese aceste proiecte pe ordinea de zi. Că sunt restanțe ale guvernării trecute. Că drepturile omului. Că libertate. În nota de fundamentare a proiectului referitor la grațieri se spune că gradul de ocupare a închisorilor este de circa 157% și că România a pierdut deja la CEDO pe subiectul aglomerației și mizeriei din penitenciare. Ar fi o grijă legitimă pentru o țară a cărei justiție e încă supravegheată de instanțele europene. Cu toate acestea, după sutele de legi cu dedicație, adoptate cu alibiul urgenței și reformelor, trebuie să te temi de susținătorii unor asemenea proiecte chiar și când fac daruri. Pentru că, indiferent cât de milos și umanist, textul cu pricina e dubios. Ca și inițiativa Avocatului poporului de a ataca la Curtea Constituțională texte juridice subtile pentru a mătura gunoiul penal din calea nașului mare care ar vrea să ajungă la Palatul Victoria. Măreția dreptului este uneori micimea oamenilor. Slugărnicia lui Victor Ciorbea a iscat și ea ceva proteste care încă se scurg pe obrazul lui de toval.
Noile manifestații au ridicat temperaturile care atinseseră minime istorice. De! încălzirea etică globală. Cei cărora le sunt dedicate protestele sunt însă imuni și sociopați. Șeful Senatului, al doilea om în stat cum ar veni, privește cu căldură și înțelegere dincolo de gratii. Preferă să vadă omul din spatele zeghei. Cei condamnați sunt și ei oameni, au și ei demnitatea lor, dreptul la propria imagine, spune Călin Popescu Tăriceanu. Empatia i se trage probabil din faptul că o asemenea lege l-ar exonera de propriile probleme penale. Oricum, faptul că, până să se gândească la oamenii simpli și cinstiți cărora foamea patologică de putere și incompetența autorităților le încalcă, zi de zi și guvernare de guvernare, demnitatea și dreptul la propria imagine, Tăriceanu, Ciorbea și alții ca ei se gândesc să salveze celulele de partid de la Jilava, îi transformă din umaniști în demagogi, compromițând astfel și necesarele și îndreptățitele reforme ale justiției.
Ambuscada prezidențială de la Palatul Victoria a avut rezultate colaterale. Klaus Iohannis a apărut pe nepusă masă anunțând că vrea să vâneze cei doi elefanți din cameră: ”grațierea și modificarea codurilor penale.” Nu a reușit să vâneze niciunul, ba le-a mai și spus miniștrilor: ”Sunt foarte mulțumit de felul în care vă faceți cu toții datoria.” Sunt vorbe din alt discurs, au fost rostite din neatenție? Mister. Președintele nu a vrut să explice, lăsându-i pe toți ceilalți să creadă ce vor. Proiectele au fost trecute în așteptare la baza grămezii. Nu s-a mai păstrat decât ceva miros de praf de pușcă stârnit de prezumtiva intenție de a-i salva pe marii sacrificați ai anticorupției. A contribuit și președintele cu pușca lui de elefanți. Nu știm dacă a tras cu ea, că e discret și folosește amortizorul. Mai mult, a doua oară a făcut-o pe înserat și fără presă, ca un braconier: el l-a chemat la ordine și la pensie pe generalul Florian Coldea în urma denunțurilor publice făcute de un urmărit general, Sebastian Ghiță. SRI, cel mai puternic serviciu secret, a cedat în fața denunțurilor unui posibil infractor. Asta da, putere a cuvântului liber! Generalul, devenit acarul Păun al tuturor relelor din servicii, a anunțat deja că, odată ajuns civil, va avea multe de povestit. Așteaptă doar momentul potrivit. Să vedeți atunci ce putere are cuvântul liber!
Sacrificarea lipsită de eroism a generalului a făcut ca dezbaterea pe marginea relației incestuoase dintre servicii și puterile statului să capete noi și abisale dimensiuni. Serviciile secrete sunt guvernate de legi plăsmuite în penumbrele anilor 1990, pe când interesul principal al politicienilor majoritari (PDSR, PUNR, PRM) era să ascundă păcatul originar al celor care conduceau destinele României: deturnarea protestelor din decembrie 1989 și transformarea torționarilor în postcomuniști cu față aproape umană. Legile au fost apărate cu baioneta și cei care au vrut să le schimbe s-au pomenit cu mâinile tăiate. Li s-a reamintit cu poze, înregistrări și dosare penale că sunt oameni și că nimic din ce e omenesc nu le e străin.
Aceste spaime subliminale stârnite de serviciile secrete, dar și legile și Strategia Națională de securitate care le permit să opereze biografia oricui fără anestezie, au făcut din ele un inamic al libertății. Impresia multora este că raportul dintre libertățile generale și cele ale serviciilor secrete este de invers proporționalitate. Mai ales că impunitatea și puterea excepțională de care se bucură serviciile le-au transformat în jucăriile preferate ale politicienilor. Aceștia și-au putut astâmpăra curiozitățile și setea de cunoaștere a adversarilor politici, economici sau pur și simplu personali solicitând și primind informări detaliate direct de la sursa.
Dezbaterea este doar un capitol din războiul rece pe care-l poartă ”o anumită parte” a statului cu societatea civilă. De-a lungul timpului, interceptările (multe ilegale) și denunțul au devenit piatra angulară de care-și sparg capetele armatele încăierate pe marginea reformelor. Însăși eroina principală a anticorupției, Laura Kovesi, a recunoscut că 90% din dosarele Direcției Anticorupție pornesc de la denunțuri și sesizări (e drept, fără a se opri la acestea.) Așadar instituția turnătorului a rămas, ca în comunism, o piesă fundamentală a procesului de justiție iar faptul că proiectul de modificare a codurilor penale ar fi urmat să stabilească un termen de valabilitate de șase luni pentru turnătorie a stârnit nemulțumiri la nivel înalt pentru că de multe ori e greu să spargi voința unui suspect sau chiar pe cea a unui infractor dovedit în atât de puțin timp, chiar dacă dispui de informații aprofundate în legătură cu rudele și prietenii acestuia. În cele din urmă, dacă le oferi argumente suficient de convingătoare, mulți sunt dispuși să-și schimbe declarațiile inițiale pe ici pe colo, prin punctele esențiale, pentru a transforma dosarele șchioape, respinse de tribunale, în operă de artă. Însă pentru asemenea muncă de convingere e nevoie de timp. Uneori procurorilor nu le sunt suficiente șase luni ca să-și dea seama dacă discuțiile interceptate sunt simple tachinări intime sau infracțiuni codificate. Știu cu toții că denunțul (mai ales cel mult amânat) nu vine din vreun profund examen de sine, din căință sau mustrări de conștiință. Este un alt act de corupție prin care denunțătorul își licitează capetele de acuzare după ce a pierdut orice speranță că ar putea scăpa și cu banii, și cu libertatea din mâinile procurorilor. De parcă onoarea și moralitatea se pot negocia. Călin Popescu Tăriceanu se consideră victimă a denunțurilor bine orientate politic iar umanismul iluminist cu care susține proiectul amnistiei și grațierii s-a născut din spaima că imunitatea sa nu are suficientă susținere politică. E valabil și pentru Liviu Dragnea sau pentru fostul Traian Băsescu ai cărui membri de familie practică de la o vreme turismul judiciar all-inclusive.
Insistența imorală cu care ”instituții ale democrației” susțin necesitatea ca denunțurile să nu aibă termen de prescriere este comparabilă cu lupta pentru așa-numita lege Big Brother care dădea mână liberă la interceptări și la violarea corespondenței suspecților pe baza prezumției de vinovăție. Valuri sulfurose la fel de înalte s-au revărsat când lupta s-a mutat la Curtea Constituțională în primăvara trecută. Judecătorii au decis că procedura DNA de a folosit înregistrările serviciilor secrete în cazul persoanelor bănuite de încălcare a legii este neconstituțională. Efectele colaterale au fost că s-a aflat că SRI are aparatură de ascultare și interceptare de ultimă generație care a costat cam cât cinci reforme ale educației. S-a mai aflat că aproximativ jumătate din dosarele instrumentate de procurori se bazau pe interceptări făcute de SRI. De înțeles așadar că procuroarea șefă se regăsește în poze de familie cu repudiatul general Coldea. Erau parteneri profesionali. Aceste legături împotriva firii între serviciile secrete și instituțiile legii par să confirme avertismentele unora referitoare la infiltrarea puterilor statului cu agenți secreți care au propria lor agendă și propriul lor viitor.
Toate aceste teme ar trebui să fie cumva secundare în ajunul publicării proiectului de buget și al mult-anunțatelor măsuri (economice, sociale) adoptate de guvernul Grindeanu. Dar nu se poate să nu te întrebi cum se face că, deși acuzele lui Ghiță la adresa lui Coldea au fost considerate atât de grave încât să-l împingă pe ultimul la demisie, Consiliul Suprem pentru Apărarea Țării nu s-a întrunit de urgență să discute această ”vulnerabilitate” a siguranței naționale. Este posibil ca îngrijorătorul document recent publicat de Uniunea Națională a Judecătorilor referitor la puterile sporite date de CSAT serviciilor secrete pentru urmărirea persoanelor cu potențial infracțional să aibă un miez de adevăr? Dar dacă Ghiță e atât de credibil, cum se face că acuzele de trafic de influență și conspirație nu duc și la cercetarea procuroarei șefe de la Anticorupție? Cum a putut scăpa Ghiță de sub supravegherea SRI și cum își trimite neinterceptat de aparatura aceea de un miliard de euro, delațiunile la propria televiziune, fără ca instituțiile statului (SRI, DNA, Audiovizualul) să aibă vreo reacție? Corupția și disfuncțiile instituțiilor statului nu sunt vectori de risc în siguranța națională? Faptul că mai toate serviciile de informații au avut probleme majore în ultimii ani (inclusiv DIICOT-ul Alinei Bică) nu îngrijorează pe nimeni? Sau poate că acesta era planul: sacrificarea pionilor pentru a relua jocul cu ajutorul unor creiere recent spălate. Căci, după cum se știe, creierele spălate sunt mult mai valoroase în ecuațiile puterii decât cele folosite.