Până la urmă, căutarea El Dorado-ului prin America Latină nu a fost o nebunie sângeroasă și fără speranțe. Conchistadorii n-au avut însă relațiile și banii ștabilor PSD care l-au găsit pe o plajă paradisiacă din Brazilia. Cuibușorul de nebunii este veriga lipsă din declarațiile de avere și interese ale săracelor și cinstitelor progenituri ale lui Iliescu. Dacă e adevărat ce scrie Rise Project, plaja braziliană unde-și ține PSD plenarele de vară a fost cumpărată din șmecherii fiscale și funciare făcute în Teleorman, ca să nu se mai spună că nu contribuie și acest județ sărman la bunăstarea mondială și că nu are marfă pentru export, chiar dacă e de furat.
Politica românească a contribuit constant, mai printr-o licitație trucată, mai printr-un comision sau ceva trafic de putere, la creșterea economică și infracțională globală. În exporturile românești de creiere de care se plânge Academia Română (care ar vrea un control sever al migrației absolvenților; două texte academice de un naționalism vexant aici și aici) se află și cele vinovate de mari inginerii financiare. Dacă e adevărat ce spunea într-un recent interviu cel mai urmărit român (Omar Hayssam, nu Sebastian Ghiță pe care nu-l mai urmăresc nici telespectatorii), politicienii și magistrații sunt un element esențial în circuitul banilor prin natură, mai ales prin natura exotică a paradisurilor fiscale. E suficient să zgâlțâi puțin aceste insule, că te îngroapă nucile de cocos și zerourile din conturile oligarhiei de partid și de stat.
E așadar plauzibil: clasa muncitoare PSD merge din când în când în paradisul fiscal să se bucure de soare, tenis și bikini. Indiferent câte rețele de interese s-ar schimba în fruntea partidului, criptosecuriștii din partidul lui Iliescu nu-și vor modifica nordul magnetic. Interlopii partidului se vor aduna ca pilitura sau musculițele în jurul dulapurilor în care și-au îngropat șefii scheletele financiare. Cu toate acestea nici măcar informațiile despre matrapazlâcurile financiare ale șefilor PSD nu par să fie inocente, în plin război instituțional, când cele șase case prezidențiale pline de fantome penale erau investigate de presă cameră cu cameră și ignorate ostentativ de Direcția anticorupție. În primul rând, generalizând, este straniu oportunismul acestui tip de dosare care apar la momentul potrivit, când atenția e pe punctul să se concentreze în altă direcție (în acest caz, pe decizia Curții Constituționale care stabilea că Direcția anticorupție a abuzat în serviciu când a cerut anchetarea modului în care a fost adoptată Ordonanța 13; în cazul negocierilor pentru depolitizarea managementului direcției spitalelor - diferite anchete despre vampiri care sug gratuit sângele poporului, falsifică medicamentele, își escrochează pacienții). Sunt oportune, pentru că dirijează atenția în altă parte, dar sfârșesc adesea într-o fundătură judiciară. Nu sunt false, sunt doar strategice, ca un sacrificiu de pion pentru câștigul unui nebun. De aceea, ancheta despre casa din Brazilia pare făcută cumva pe picior, sufocată de date imponderabile, de rumoarea plajelor și favelelor, imposibil de controlat, introduce multe personaje pitorești care, după aceea, sunt de negăsit ori au fost evacuate natural din poveste. Însă nu trebuie să ne lăsăm copleșiți de neîncredere, ci doar să nu fim creduli.
Să nu uităm că oamenii de la Rise Project sunt, alături de alte câteva insule de normalitate (Casa Jurnalistului sau Vice), singurele vestigii de presă de investigație. Au publicat anchete referitoare la oamenii noștri din Panama Papers, la chiriile din portul Constanța, la afacerile familiilor de primari bucureșteni cu terenuri publice pe care și le retrocedau în funcție ed chef și evaluarea funciară. Unele anchete au stârnit mici cutremure care au stricat somnul pachidermelor politice, fără a le clinti din loc. De fapt, Parchetul General și Direcția anticorupție, altminteri sensibile la denunțuri bine orientate politic, nu consideră că aceste anchete sunt relevante și le ignoră.
Se simte nevoia unei investigații judiciare prin hățișul de conturi, extrase bancare și bilete de avion care să stabilească dacă se putea face traducerea maidanelor cu ciulini din Teleorman în plajele cu bikini din Brazilia. Cazul e, oricum, ceva mai complicat ca acela al traseului caselor pe care familia președintelui le-a obținut printr-o tranzacție dovedit penală. Cu toate acestea, dacă ne uităm la fotografiile panoramice ale casei lui Liviu Dragnea din Alexandria, la terenul de tenis cu nocturnă și la piscină, la ostentația grandomană a arhitecturii și la decorul vegetal exotic și bine întreținut, scenariul rocambolesc al luxuriantului palat brazilian folosit ca lupanar în absența stăpânului pare plauzibil. Casa din Alexandria este ce i-a mai rămas după un divorț în stil românesc, din care și el și soția lui au ieșit mai puternici și, paradoxal, mai bogați ca în anterioarele declarații de avere. Cum s-ar spune, ce nu te omoară, te îmbogățește. De altfel, nici așa relațiile dintre cei doi nu sunt nule și neavenite pentru că nu-i leagă doar dosarul de divorț, ci și dosarele penale ale soțului. Probabil că și finalizarea acestora îi vor îmbogăți cumva, că nu te joci cu măreția dreptului!
Discuția despre averile demnitarilor a părut mereu frivolă și inutilă din mai multe puncte de vedere. În primul rând pentru că declarațiile de avere și de interese au fost completate mereu la repezeală, ininteligibil și cu omisiuni. Anchetele propuse mai an de diverse instituții în privința corectitudinii acestor declarații au fost amânate și apoi abandonate. Nu va fi niciodată clar unde se termină averile și interesele politicienilor. Există suspiciunea că aceste declarații sunt doar vârful bont al icebergului și că, de fapt, creșterea economică a clasei politice s-a petrecut în jos, în subteranele unde și-au îngropat averile. În Brazilia sau în conturile din Cipru. Familia tradițională a politicienilor români nu este formată dintr-un bărbat și o femeie, cum ar vrea Coaliția pentru familie, ci din grupuri de interese de interlopi, copii plecați la studii la Londra, verișori sau fini CEO la fabrica din Ucraina, rude de gradul zece care mediază comerțul cu arme din Uganda, vecini, cunoscuți și chiar necunoscuți mandatați să păzească o vilă din Brazilia. Pentru această familie globală nu vrea nimeni referendum pentru că oricum pare indestructibilă. Grație promiscuității fiscale, legăturile de familie nu se destramă decât prin denunțuri penale. Sângele nu mai are demult culoare de partid, ci de familie de interese. De pildă, Liviu Dragnea și-a adus aproape, la cabinetul lui, muzele blonde din Alexandria, să-l inspire și să-l capaciteze, cum se spune. Fiecare rocker ratat (șeful Camerei cochetând în tinerețe cu tobele și rockul) are în raniță nu doar sticla de Stolichnaya, ci și mandatul de deputat șef și câte o muză a Departamentului Personal. O eminență cafenie PSD și-a plasat favorita în funcția de secretar general la Cameră. Un europarlamentar PNL și-a angajat consilier la Bruxelles fostul șef de birou de pe vremea când era ministru. Consilierul îi este fin și are legături spirituale, financiare și contra naturii cu soțul europarlamentarei, actualmente închis pentru jonglerii funciare. Finul are și el vreo trei dosare pentru incompatibilitate, dar a învățat bruxelleza și le dă lecții scumpe celor care nu și-au găsit încă nașul. Nu există rubrici în declarațiile de interese și de avere pentru toate acestea. Este cert că, până să-i acuze pe unii sau pe alții că-și exportă banii furați sau profitul neimpozitat, liderii politici ar face bine să justifice migrația propriilor conturi dincolo de linia orizontului. Iar dacă n-o fac ei, să-i ajute justiția.
Însă procuroarea șefă de la anticorupție nu o poate face deocamdată pentru că e ocupată să-și apere funcția, după recentele și rușinoasele înfrângeri juridice și procedurale. Curtea Constituțională a stabilit că insistențele ei de a cerceta modul în care a fost adoptată Ordonanța 13 au reprezentat un abuz și o interferență cu atribuțiile decizionale ale guvernului și Parlamentului. În decizia Curții se spune că „aprecierea oportunității adoptării unei ordonanțe de urgență, sub aspectul deciziei legiferării, constituie un atribut exclusiv al legiuitorului delegat (Guvernul României)” adăugând că singura instituție care poate să verifice constituționalitatea unei decizii guvernamentale este „Curtea Constituțională, nicio altă instituție publică neavând competența materială în acest domeniu.”
Cu alte cuvinte, Direcția anticorupție a abuzat de infrastructură, putere și imagine pentru a pune în aplicare planul de compromitere a guvernului. Pe de altă parte, dosarele de corupție cu care se fălea la ședința de bilanț de zilele trecute, odată ajunse pe masa judecătorilor se dovedesc a fi neprofesioniste, pline de inconsecvențe, informații neverificate și exagerări, cam cum sunt informațiile de presă și denunțurile pe care se sprijină. La ce să te aștepți de la cineva care a terminat facultatea cu media șapte și a plagiat 4% din doctorat? Procurorii care au întocmit dosarele irosind atâtea ore de interceptări ilegale și resurse instituționale ar trebui să-și dea demisia. La fel, cei care i-au supervizat. Însă onoare nu e cuvânt românesc. S-ar părea că amatorismul profesional al procurorilor nu mai deranjează pe nimeni. Toți sunt oripilați de cadavrele din dulapul politicienilor și, ignorându-le pe cele din dulapul procurorilor, identifică justiția, altminteri lentă și ineficientă, cu justițiarii. Din cele trei puteri ale democrației, o aleg pe a patra, acțiunea directă, de cowboy care mai întâi trage și apoi întreabă. Toate celelalte instituții s-au compromis într-un fel sau altul. Nu degeaba spun unii, mai în glumă mai în serios, că vor să inițieze o petiție pentru depolitizarea Parlamentului.
Pusă la încercare în atât de nenumărate și perverse feluri, încrederea în informații, mai ales în cele publice, de presă sau instituționale, a scăzut la cote dramatice, invers proporțional cu credulitatea. Explicația este simplă: încrederea presupune o examinare deliberată, rațională a informațiilor, în vreme ce credulitatea implică o acceptare tacită și reflexă a caracterului fantasmagoric al informațiilor. Încrederea ține de etică în vreme ce credulitatea ține de subconștient și condiționare (inginerie) socială. Încrederea se capătă în vreme ce credulitatea este un dat al firii, ca o boală incurabilă plină de halucinații uneori plăcute, alteori morbide.
Jocul manipulator al presei i-a făcut pe unii informaticieni să încerce să pună la punct un algoritm de selecție a știrilor false de cele adevărate. Speră ca astfel să obțină închiderea televiziunilor care propagă știri false ceea ce ne face să credem că inițiatorii umani acestui program de calculator nu ar trece testul Turing. Și în niciun caz pe cel al democrației. Ei consideră că oamenii nu mai pot selecta știrile și că au nevoie de programe de calculator ca de o proteză etică/logică, într-o țară cu tot mai puțină încredere și tot mai multă credulitate. Este probabil, dar foarte puțin posibil. Nu trebuie să uităm că una dintre cele mai grase afaceri în România a fost cea cu calculatoare, în rețeaua sangvină a sistemului informatic românesc circulând troienii multor milioane de euro șpagă și contribuții la partid. Așadar, cine se așteaptă să fim salvați nu de propria putere de judecată, ci de mașini ar trebui să se uite să vadă mai întâi cine le-a programat și cine le controlează. Pentru că viitoare tulpină virală care va face ravagii mai ceva ca gripa spaniolă este cea a gripei informatice.