Your browser doesn’t support HTML5
Europa „cu mai multe viteze” există deja
Întorși de la Roma, unde au semnat sâmbătă 25 martie o declarație comună cu ocazia sărbătoririi a 60 de ani de la Tratatul fondator al Comunității Europene (mai precis CECO/CECA în acel moment), liderii est-europeni ai UE, inclusiv cei euro-sceptici, precum Viktor Orbán si politicienii la putere în Polonia, au dat asigurări populației de acasă că Europa celor 27 nu va fi una „cu mai multe viteze".
Spunem 27 de membri, deoarece Marea Britanie nu a fost prezentă în 25 martie 2017 la Roma, după cum nu fusese prezentă nici cu 60 de ani înainte, la aceeași dată în 1957, la semnarea Tratatului fondator.
De Gaulle avusese dreptate, așadar, atunci când s-a opus, în 1960, primirii Angliei in Comunitatea Europeană, argumentând că e vorba de o națiune insulară, care nu împărtășește valorile continentului și care e întoarsă mai mult spre ocean.
Criza actuală (pentru a nu spune mai degrabă multiplele crize suprapuse) a fost înrăutățită de atitudinea esticilor, din țările foste comuniste, care, opunându-se multor principii ce stăteau la baza Uniunii Europene la care au aderat neforțați de nimeni, refuză în același timp să accepte multe principii ale solidarității europene.
Aceste țări nu vor să participe la aplanarea crizei refugiaților, practică dumping social, compară Uniunea Europeană cu URSS-ul, dau vina pe Bruxelles pentru toate relelele, dar se tem în același timp să fie lăsate pe dinafară dacă occidentalii integraționiști formează un nucleu dur, federal, care va merge mai departe fără ei.
Rezistența lor indignată, gândită mai ales pentru folosință internă, e însă deplasată și depășită de fapte.
În realitate, Europa cu mai multe viteze există deja. De pildă, doar 19 țări au ales până acum să participe la zona euro. Deși, teoretic, fiecare țară intrată recent în UE este obligată, prin tratatul de aderare, să intre în zona euro în momentul în care economia îi permite, unele țări precum Polonia nu doresc asta.
Aici avem deja o Europă cu două viteze.
La zona Schengen, de asemenea, participă doar 22 din cele 28 de țări ale UE. Irlanda, de pildă, participă la euro, dar nu participă la Schengen.
La fel este și cu armata europeană, la care doresc să participe doar 11 țări din 28 (sau 27, după ieșirea Marii Britanii, care nu ar fi acceptat asta oricum).
Așa încât, putem foarte bine să ne spunem că la fel se va întâmpla și de acum înainte.
Și UE s-a format inițial pe baza unui nucleu dur, integraționist, format în interiorul Consiliului Europei (organizație încă existentă și din care fac parte azi și Rusia și Turcia).
Acolo, in interiorul Consiliului Europei, a fost creată în 1951 CECA (CECO), premergătoarea Comunității Europene (azi: Uniunea Europeană).
Șase țări din Consiliul Europei (Franța, Germania, Italia și cele 3 Benelux) au format acolo, în 1951, un nucleu dur și au mers mai departe cu integrarea, rămânând, desigur, până azi și în Consiliul Europei.
Nimic în tratatele europene nu se opune unei evoluții similare acum în cadrul UE.
E ceea ce doresc cele șase țări fondatoare: să meargă mai departe, formând un nou nucleu de integrare și lăsându-i în urmă pe esticii văicăitori.
În aceste condiții, chiar și Turcia va putea fi primită în UE, în afara nucleului integraționist, așa cum este membră și în Consiliul Europei.
Europa cu mai multe viteze există deja și locul fiecărei țări membre va fi definit de onestitatea cu care fiecare capitală va accepta acest lucru, îl va explica populației și va căuta să își definească rolul fără a căuta să inventeze acuzații vizavi de acele țări membre (membrii vechi, țările fondatoare ale UE) care doresc o integrare și mai mare, ceea ce tratatele europene permit oricum, dincolo de discursul populist, de folosință domestică.