Mai multe ONG-uri specializate în apărarea drepturilor omului au marcat luni Ziua internațională pentru susținerea victimelor torturii. Centru de Reabilitare a victimelor torturii Memoria, care a oferit asistență psihologică şi medicală la peste 2000 de persoane, inclusiv celor care au avut de suferit în timpul evenimentelor din aprilie 2009, au organizat o masă rotundă cu genericul „Tortura peste generații. Deportările în masă din Basarabia”. Convenția ONU din acest domeniu este, practic, ignorată de statul Republica Moldova, a fost una dintre concluziile reuniunii, şi acest fapt s-ar datora impunității şi lipsei de încredere în instituțiile statului. Mai multe despre această temă în interviul realizat de corespondenta Europei Libere Valentina Basiul cu directoarea executivă a Centrului Memoria Ludmila Popovici.
Ludmila Popovici: „Noi am ales în această zi să vorbim despre tortura şi transmiterea ei prin generații deoarece primul grup-ţintă cu care am lucrat au fost anume victimele represiunilor politice. De foarte multe ori am fost întrebată de ce ne ocupăm de ei, pentru că ei chipurile nu ar fi victimele torturii. Ba da, cei trecuți prin gulag, cei trecuți prin calvarul Siberiei au trecut prin tortură, prin suferință extremă cauzate de reprezentanții autorităților de atunci, ei sunt victime ale torturii. Noi am observat în familiile celor care sunt la noi în asistență se întâmplă lucruri dureroasă cu a doua, cu a treia generație. Persoanele respective chiar dacă sunt tinere poartă în suflet durerea trecută de părinții şi buneii lor; de foarte multe ori se confruntă cu diferite probleme şi medicale, şi psihologice, probleme de adaptare, probleme de relaționare inter-umană. Ei au niște probleme, dar nu sunt întotdeauna capabili să le înțeleagă bine şi să le caute soluții. Sunt studii efectuate la nivel internațional cu privire la transmiterea trans-generație a traumelor, în Israel, în Statele Unite, cu victimele Holocaustului, şi vrem şi noi, în Republica Moldova, să căutăm resurse necesare pentru a efectua un studiu ca să demonstrăm că tortura lasă urme adânci în sufletele şi în viața victimelor, dar lasă urme adânci şi generațiilor următoare. Eforturi din partea statului nu prea am văzut. Este foarte important să vorbim despre aceste lucruri, că dacă vom vorbi, vom conștientiza, vom înțelege unde trebuie să acționăm, dacă dorim o societate prosperă, o societate democratică, o societate în care să fie respectate toate drepturile omului, atunci nu putem să vorbim despre un viitor dacă nu vom înțelege ce s-a întâmplat în trecut, dacă vom acoperi aceste pagini dureroase ale istoriei şi le vom ascunde cumva şi nu vom vorbi despre ele”.
Europa Liberă: Dacă facem un arc peste timp, tortura în ultimii ani se asociază cu „coridorul morții” din aprilie 2009. Credeți că şi în acest caz există o impunitate, ca şi în timpul perioadei sovietice?
Ludmila Popovici: „Este adevărat că aprilie 2009 a fost un apogeu, atunci când toate problemele din sistem au răbufnit şi s-a aflat, şi s-a vorbit mult, şi cuvântul „tortura” a ajuns pe agendă şi pe paginile de ziare. Din păcate, nu putem spune că au fost schimbări radicale fiindcă persistă impunitatea, şi acolo unde persistă impunitatea acolo nu poate să fie oprită tortura. Nu s-a făcut dreptate în cazul victimelor represiunilor politice. A fost acolo o impunitate extrem de mare şi evident că avem rezultatele de astăzi. Nu s-a pedepsi în mod public atrocitățile comunismului şi de asta avem ce avem în ziua de astăzi, fiindcă nu au fost învățate lecțiile. Dacă atunci s-ar fi făcut dreptate sau mai târziu, nu s-ar fi speculat cu faptul că: „Hai să nu deranjăm, hai să nu încercăm să vorbim despre lucrurile acestea că trebuie să avem relații bune cu Rusia sau nu ştiu cu cine”. Nu este adevărat. O relație bună cu orice țară se construiește doar atunci când noi avem lucrurile clare şi avem aceeași viziune asupra anumitor aspecte”.
Europa Liberă: Din punctul dumneavoastră de vedere, polițiștii sau oamenii legii astăzi mai comit acte de tortură şi tratament inuman şi degradant?
Ludmila Popovici: „Din păcate, încă se mai întâmplă aceste lucruri. Chiar dacă nu se aplică forța fizică, se întâmplă foarte multe lucruri urâte când se aplică tortura psihologică prin intimidare, prin amenințări, prin forțare, constrângere etc., acțiuni care duc la fel la suferințe extreme, acțiuni care țintesc demnitatea umană – că tortura, de fapt, țintește demnitatea umană. Şi atunci orice act, dacă vorbim de definiție, acțiune care țintește demnitatea umană şi provoacă suferințe fizice sau psihice este tortură”.
Europa Liberă: Ce trebuie să facă instituțiile statului Republica Moldova ca să respecte Convenția ONU în ceea ce privește tortura?
Ludmila Popovici: „La nivel de țară trebuia creat un grup inter-ministerial sau o unitate pentru implementarea Convenției ONU împotriva torturii, fiindcă până acum instituțiile lucrează cumva sporadic, fiecare în felul său, nu este o închegare de eforturi în așa fel ca până la urmă să avem rezultate. Se întâmplă ca la fiecare patru ani Republica Moldova raportează ceva la Geneva că s-a făcut. Dacă face ceva Ministerul Justiției, nu face Ministerul Sănătății, nu fac alte instituții şi atunci evident că rezultatul este aproape nul. Pe de o parte, persistă impunitate, pe de o parte, avem numeroase victime, pe de altă parte, răspunsul este aproape nul. Să vedem ce va raporta guvernul în toamnă, la Geneva, când vor fi iarăși audierile cu privire la implementarea Convenției împotriva torturii. Avem mari carențe la capitolul reabilitarea victimelor torturii şi asistența necesară. Comitetul ONU împotriva torturii în 2012 a emis Comentariul general numărul 3 la Convenția ONU împotriva torturii în care este clar stipulat cum ar trebui statul - parte a Convenției să răspundă la nevoile victimei. Din păcate, şi acest Comentariul general numărul 3 este ignorat. Statul nostru, evident că, poate să spună că există foarte multe probleme, constrângeri financiare şi altele de tipul acesta, dar instituțiile statului nu se identifică cu drepturile victimelor la reabilitare, nu-şi asumă responsabilități aşa cum ar fi trebuit, de fapt, în linia Convenției ONU împotriva torturii, adică într-un fel parcă statul îşi asumă responsabilități, dar la capitolul implementare nimeni nu se găsește să spună că: „Haideți să facem ceva în comun pentru acești oameni”.