Răscruci însângerate

Răscruci însângerate

Născut în 7 ianuarie 1891 la Kiev, Ilya Grigorievici Ehrenburg s-a stins la Moscova acum 50 de ani, pe 31 august 1967. Complicată și fracturată, viața lui a coincis cu un secol care a avut trăsături similare. A fost prieten cu Buharin, Mandelștam, Ahmatova, Modigliani, Pascin, Picasso, Hemingway, Kolțov, Pasternak, Babel, Grossman, Țvetaeva, Tuwim, Neruda, Aragon, Elsa Triolet, Malraux, Anna Seghers, Meyerhold și foarte mulți alții. Convingerile sale estetice au fost permanent moderniste și a disprețuit „realismul socialist”. A făcut multe compromisuri în viață, dar nu și-a trădat niciodată prietenii. Fără să fi fost vreodată sionist, el s-a opus ferm antisemitismului și nu și-a ascuns niciodată originea iudaică.

Ehrenburg ne-a lăsat o extraordinară carte de memorii, probabil cea mai bună și durabilă operă a sa. Atunci când a fost serializată în paginile revistei Novîi Mir, „uneltele” partidului au turbat. Nu i-au putut ierta lui Ehrenburg confesiunea sa directă despre perioada terorii staliniste: „Nu am putut dezvălui multe lucruri, nici măcar celor apropiați. Doar din când în când, am strâns mâinile prietenilor cu o anumită căldură—eram cu toții participanți la o mare conspirație a tăcerii”. (citat de Joshua Rubenstein în a sa lucrare Tangled Loyalties: The Life and Times of Ilya Ehrenburg, Basic Books, 1996, p. 344).

Dacă ar fi fost în viață în august 1968, nu am dubii că Ehrenburg ar fi protestat furios față de invazia Cehoslovaciei. Nuvela sa din 1954, „Dezghețul” (Ottepel’), a dat numele unei întregi perioade din istoria sovietică și est-europeană. A fost prima operă literară care a făcut referiri directe la Complotul medicilor.

Aș vrea să citez aici un pasaj din Ariadna (Alya), fiica Marinei Țvetaeva, adresat lui Ehrenburg în mai 1961, după ce capitolul despre mama sa care apăruse în numărul pe ianuarie al revistei Novîi Mir semnala, așa cum spune Joshua Rubenstein, „reabilitarea ei în panteonul recunoscut al poeților ruși”: „Ce operă dificilă trebuie că sunt aceste memorii... când o întreagă generație a acelor vremuri—acelui timp—este împachetată sub interpretări convenționale. ...Când generozitatea Dvs, penetrând toate crustele, atinge esența neprotejată a oamenilor, acțiunilor, evenimentelor, peisajelor, până la sufletul a orice și până la cititori—acesta este un miracol” (p. 341)

Secolul XX: Este o platitudine să-l numim sângeros, complicat, fracturat, spasmodic, delirant și chinuit. A fost toate astea și mult mai mult. A fost secolul acelor Caligula înarmați cu ideologii redemptive totalizatoare. Altfel spus, secolul tuturor acelor Al Capone care se priveau pe ei înșiși ca salvatori magici. Biata Rosa Luxemburg, a crezut că alternativa era socialism SAU barbarie. Nu a anticipat că viitorul avea să genereze socialism ȘI barbarie. În august 1914, planeta a fost, pentru prima dată, angajată într-un război mondial. În toamna anului 1917, pentru prima dată în istorie, o mișcare-partid, inventată de către marxistul rus Lenin, a preluat puterea cu scopul explicit de a aduce Raiul pe pământ, sau, dacă e să folosim conceptul lui Eric Voegelin, de a imanentiza escatonul. Ceea ce a urmat a fost un război civil global, ceea ce istoricul Robert Gellately a numit era catastrofei sociale. Pentru a atinge Utopia, niciun preț nu era prea mare. Auschwitz și Kolîma au devenit terifiante simboluri eterne ale barbariei moderne. Zeloții au justificat asemenea monstruozități spunând că nu se poate face omletă fără a sparge ouăle. Dar, așa cum a scris marele filosof liberal Isaiah Berlin, am asistat la milioane de ouă sparte, însă nimeni nu a gustat vreodată omleta. Aceasta este, cred eu, una din principalele lecții ale secolului XX...

Dezumanizarea celuilalt: Ambele viziuni totalitare (bolșevică și nazistă) au țintit purificarea redemptivă. Una a propus igiena socială, cealaltă igiena rasială. Proiectul radical utopic definește totalitarismul și îl face diferit de alte despotisme. Acest dialog din noiembrie 1938 este cu adevărat revelator în privința formei mentale totalitare, exclusive, în cele din urmă genocidare:

Goebbels: „Ar putea... deveni necesar să le interzicem evreilor să mai intre în pădurile germane. În Grünewald, întregi astfel gloate se perindă de colo colo...”

Göring: „Le vom da evreilor o parte din pădure... [și ne vom asigura] că anumite animale care arată al dracului de tare ca evreii—elanul are un nas așa coroiat—ajung și ele acolo și se aclimatizează”. (citat de Alon Confino, A World Without Jews: The Nazi Imagination from Persecution to Genocide, Yale University Press, 2014, p. 144).

Cred că datorăm cu toții contribuții remarcabile pe acest subiect lui Saul Friedländer, Jeffrey Herf și Timothy Snyder.