Semnificația politică a dubiului

Semnificația politică a dubiului

Unele din fatidicele evenimente ale Europei Centrale și de Est au fost cauzate de intervenția intelectualului în dezbaterile publice: de la Cercul Petőfi în Budapesta, la Cele două mii de cuvinte ale lui Ludvík Vaculík (1926—2015) în timpul Primăverii pragheze, fără a mai pune la socoteală imensul impact, în întreaga regiune, al eseului lui Václav Havel, Puterea celor fără de putere. Am scris despre aceste lucruri și în cartea mea, Reinventarea politicului. Europa Răsăriteană de la Stalin la Havel (apărută la Polirom în 2007). Din cauza faptului că birocrațiile conducătoare s-au perceput ca exponente ale clasei muncitoare (ceea ce era, desigur, o minciună autojustificatoare), intelectualii au fost priviți ca o pătură sau strat și, prin urmare, au fost deposedați de toate trăsăturile de clasă și de dreptul de a accede în poziții de putere. Cu toate acestea, intelectualii erau așteptați să participe la prezervarea dominației ideologice și la autoreproducerea status quo-ului.

Oportunismul, conformismul și înregimentarea erau generos răsplătite; un întreg aparat a fost creat pentru a zămisli stratul parazitic al sacerdoților ideologici. Dar în pofida naturii oximoronice a intelectualului sub comunism, abandonarea politică și socială generală i-a împins pe mulți cetățeni de rând să caute repere morale printre intelectuali. Mulți dintre aceștia din urmă au condus eforturile de a articula un discurs al opoziției. În 1989, când regimurile comuniste se prăbușeau, atitudinea predominantă în aceste țări față de intelighenția critică a fost una de simpatie și chiar admirație. Aproape trei decenii mai târziu, intelectualii par să-și fi pierdut mult din aura morală și sunt adesea atacați drept campioni ai futilității, arhitecți ai dezastrului și visători incorigibili. Statutul lor este extrem de precar tocmai pentru că ei simbolizează principiul diferenței pe care politica neoautoritară tinde să-l suprime.

Confruntați cu duplicitatea dogmei prevalente în epocă, intelectualii au fost primii care să experimenteze dezvrăjirea față de utopia marxistă. În anii 1950 și la începutul anilor 1960, atașamentul intelectualilor față de hermeneutica subversiunii a servit la îndepărtarea căptușelii mitice a gnozei marxiste. Disidența însemna, printre alte lucruri, divorțul de o presupusă infailibilitate cognitivă a elitei conducătoare; căutarea unor surse multiple de raționalitate și legitimitate. Etosul mișcărilor disidente a fost legat de redescoperirea centralității adevărului și libertății ca valori esențiale ale discursului politic însuși. Scrierile unor intelectuali ca Leszek Kołakowski, George Konrád, Václav Havel, János Kis, Ágnes Heller, Ferenc Fehér și Adam Michnik au supus cultul iacobino-bolșevic al rațiunii (inclusiv celebrarea acelor raison d’etat sau raison de parti) unei critici consistent corozivă.

Reflectând la experiența totalitară, acești intelectuali critici au realizat că păcatul originar, începutul crezului oracular care afirma omnipotența rațiunii și exacerbarea statismului în cadrul universului kafkian al socialismului birocratic, nu poate fi disociat de moștenirea Revoluției franceze. Ei au înțeles că profețiile seculare, acea aroganță infinită a sectelor iluminate care credeau în dreptul lor providențial de a impune limite libertății umane în numele libertății, reprezintă fundamentele ideologice atât ale statului terorist ascuns, cât și ale celui fățiș. Întrebându-se asupra temeliilor status quo-ului, acești intelectuali sfârșeau adesea prin a fi interogați ei înșiși de poliție. Ei au reabilitat semnificația politică a dubiului și au demonstrat că celebrarea umanismului nu era decât un camuflaj pentru barbarie. Tot ei au redescoperit și interiorizat valorile pe care le exprimă individualismul în buna tradiție inaugurată de Revoluția americană. Socialismul de stat a proclamat drepturile totalității, supremația colectivismului și obligația individului de a accepta acest dictat al determinismului monist codificat de birocrații Agitprop. La polul opus, avocații celor fără de putere au persistat în ideea că doar libertatea poate deveni fundamentul puterii într-o comunitate rațională de indivizi autonomi.