În octombrie se vor împlini cincizeci și șapte de ani de la expulzarea mumiei lui Iosif Vissarionovici Stalin din Mausoleul din Piața Roșie. Succesorul său și doar cu câțiva ani mai devreme unul dintre cei mai servili acoliți, Nikita Hrușciov, a declanșat la Congresul al XXII-lea al PCUS cel de-al doilea val al destalinizării.
Imortalitatea nu a durat, în cazul lui Stalin, decât opt ani. Cu aprobarea primului secretar al CC apărea în Pravda dinamitardul poem „Urmașii lui Stalin” de Evgheni Evtușenko. Visul lui Djugașvili a fost să fie privit ca un mare gânditor revoluționar, al patrulea clasic al marxismului, egal cu Marx, Engels și Lenin. „Marele strateg”, „învingătorul în toate bătăliile”, „prietenul copiilor” și „părintele popoarelor” trebuia să fie și cel mai mare om de știință al lumii. Una din cărțile sale favorite era Anti-Dühring de Engels, al cărei titlu complet era Herrn Eugen Dührings Umwälzung der Wissenschaft (Dl Eugen Dühring revoluționează știința). Ironia lui Freddy i se aplica perfect lui Koba, cel căruia David Riazanov, unul dintre cei mai respectați cunoscători ai operei lui Marx, îi spusese cândva să nu mai piardă vremea cu teoria marxistă întrucât „toată lumea știe că nu este punctul său forte” (Riazanov a plătit cu viața acea nesăbuită remarcă).
Gelos pe prestigiul de teoreticieni al rivalilor săi din anturajul lui Lenin (Buharin, Troțki, Zinoviev, Kamenev, Riazanov, Rakovski, Preobrajenski, chiar Radek, pe care îi lichidase nu doar politic, ci și fizic, dar pe care nu-i putea nicicum uita), Stalin a fost interesat spre sfârșitul vieții de biologie (cu consecințe catastrofale pentru genetica din URSS, anexată complet de nefastul șarlatan Trofim Lîsenko care ajunsese să fie comparat cu Darwin și cu Timiriazev), de economie politică (aici nu s-au întâmplat aceleași orori în momentul în care Stalin a publicat Problemele economice ale socialismului în URSS) și de lingvistică, un domeniu în care intervenția sa a servit emancipării de sub regimul ultra-dogmatic („arakceevist”, spre a cita exact) impus de școala lui Nicolai Marr.
În faimoasa sa trilogie, Kołakowski examinează aceste stranii pasiuni târzii ale celui numit „corifeul științei”. Lucrarea Marxismul și problemele lingvisticii a fost concepută în urma discuțiilor lui Stalin cu câțiva proeminenți lingviști, între care academicianul Viktor Vinogradov. De altfel, în 1950, Vinogradov a fost numit directorul Institutului de Lingvistică al Academiei URSS. Erau afirmate acolo câteva teze de bun-simț, între care faptul că limba nu este o suprastructură care se schimbă odată cu modurile de producție, că nu există o „limbă burgheză” și una „proletară”.
Evident, textele lui Stalin, reluări în fond banale ale unor teze clasice ale marxismului despre economie și lingvistică, au fost declarate geniale și celebrate drept revoluții în respectivele domenii. În România, Iorgu Iordan, Alexandru Graur, Emil Petrovici, chiar Alexandru Rosetti și alți cunoscuți lingviști au salutat encomiastic „decisiva contribuție creatoare” a generalissimului care trebuia să fie și genialissimul. Cu un cinism nemărginit, Stalin proclama în 1950: „Este unanim recunoscut că știința nu se poate dezvolta și nu poate înflori fără lupta de opinii, fără libertatea criticii”. În cazul științei sovietice, limitele libertății criticii erau decise, în final, de gloanțele NKVD-ului. Recomand aici volumul editat de Sheila Fitzpatrick, Stalinism: New Directions, apărut în 2000 la editura Routledge, în colecția „Rewriting Histories”.
Omnisciența lui Stalin era celebrată în sesiuni ale academiilor de științe din toate statele sovietizate. Nu era doar specialistul suprem în științele naturii, era și îndrumătorul muzicii, al arhitecturii, al artelor plastice, al filmului, al literaturii, al teatrului. Andrei Alexandrovici Jdanov era executorul ordinelor lui Koba cel Groaznic (spre a relua titlul cărții lui Martin Amis, Laughter and the 20 Million). Este foarte posibil ca moartea lui Jdanov, în 1948, să fi fost grăbită de criticile virulente aduse de Stalin fiului acestuia, Iuri, adjunct al șefului secției știință a CC-ului, pentru că îndrăznise să pună sub semnul întrebării credibilitatea științifică a halucinațiilor lui Lîsenko. Iuri și-a făcut o „aspră autocritică”, tatăl său s-a simțit extrem de umilit. Erau acelea timpurile când Beria și Malenkov făceau tot posibilul spre a diminua influența facțiunii din Leningrad condusă de Jdanov și de economistul Nikolai Voznesenski, care avea să fie executat apoi în cadrul uneia din tenebroasele afaceri din perioada de maximă paranoia a sfârșitului domniei lui Djugașvili. Iuri Jdanov a scăpat relativ ușor întrucât exact atunci se decisese căsătoria sa cu Svetlana, fiica dictatorului.