În finalul filmului documentar Stalin Thought of You (Stalin s-a gândit la tine), Boris Efimov (1900–2008), caricaturistul favorit al dictatorului, fratele jurnalistului bolșevic Mihail Kolțov (prietenul lui Hemingway și al lui André Malraux ucis în timpul Marii Terori), își exprima recunoștința pentru faptul că nu a fost și el lichidat. Refuza să-l condamne fără urmă de echivoc pe Stalin: „Nu a fost un om, ci un fenomen”. În termeni asemănători va fi gândit, probabil, și Ilia Ehrenburg, alt supraviețuitor al ororii. Explicarea acelui fenomen, ori mai precis spus cataclism, rămâne o obligație intelectuală și morală dacă vrem să evităm repetarea sa. Faptul că atâția ruși continuă să-i venereze memoria este deopotrivă deconcertant, revoltător și revelator. Dar Stalin nu a fost doar un fenomen rus. La fel ca Hitler, el a întruchipat, paroxistic și criminal, patologiile modernității. Este ceea ce am în vedere când, inspirat de Kołakowski, vorbesc despre prezența Diavolului în Istorie.
Știu că poate suna șocant, dar nu se poate nega că Stalin a avut o Weltanschauung (viziune despre lume) și a fost, în felul său, un intelectual. Unul autodidact, homicid, liberticid și fanatic, dar un intelectual. Nu fusese și Engels, în fond, un autodidact? Tot astfel, nu putem ignora afinitățile dintre bolșevism și tradiția radicalismului politic și filosofic, occidental și rus. Marxismul a fost apoteoza relativismului etic, a suspendat distincțiile tradiționale dintre bine și rău, a definit binele în chip instrumental, utilitar și pragmatic, drept tot ceea ce servește cauza mesianicului proletariat, clasa presupus mântuitoare. În fapt, s-a produs ceea ce Alain Besançon a definit drept falsificarea binelui. În câteva însemnări mult timp secrete, Stalin și-a definit tabla de valori, a identificat ceea ce el privea drept viciu (ori, dacă vreți, păcat) și ceea ce-i apărea drept virtute.
În romanul lui Arthur Koestler, Întuneric la amiază (Darkness at Noon), personajul principal, vechiul bolșevic Nikolai Rubașov, afirma că „Numărul 1” (adică Stalin) ținea drept carte de căpătâi Principele lui Machiavelli. Este vorba de un machiavelism sui generis, nu de recunoașterea și cultivarea dimensiunii umaniste a operei florentinului. Biograful lui Lenin, Stalin și Troțki, Robert Service (Fellow al Academiei Britanice și al Colegiului St Antony’s de la Oxford), a avut acces la biblioteca personală a lui Stalin și a putut consulta volumul lui Lenin, Materialism și empiriocriticism, ediția din 1939, cu adnotările „genialului colaborator și continuator”. La acel ceas istoric (il faisait minuit dans le siècle, scria Victor Serge), secretarul general nu mai avea niciun rival notabil, Marea Teroare își atinsese scopurile genocidare, peste un an dispărea, ucis la Coyoacán, în Mexic, de agentul NKVD Ramón Mercader, ultimul său concurent rămas în viață, Nemesis-ul impardonabil, Lev Davidovici Troțki. În 1939, apărea Cursul Scurt de istorie al PC (b) al URSS, codificarea definitivă a cosmologiei, soteriologiei, ecleziologiei și demonologiei staliniste.
Pe pagina albă finală a cărții lui Lenin (celebrare a unui materialism filosofic pe cât de naiv, pe atât de agresiv), fără vreo legătură cu polemica dintre fondatorul bolșevismului și Mach ori Avenarius, Stalin scria: „NB! Dacă o persoană este: 1. puternică (spiritual), 2) activă, 3) inteligentă (ori capabilă), atunci este o persoană bună indiferent de orice alte «vicii»”.
După care urmează enumerarea a ceea ce „corifeul științei” considera drept vicii: „1) slăbiciunea, 2) lenevia, 3) stupiditatea”. Acestea sunt singurele lucruri, scria Stalin, care pot fi considerate vicii. Deci nu trufia, nu orgoliul, nu avariția, nu fățărnicia, nu ipocrizia, nu cruzimea, nu mișelia, nu cupiditatea, nu rapacitatea, nu egoismul, nu invidia, nu gelozia turbată, nu păcatele carnale. Să ne mirăm că puțin îi păsa lui Stalin de orgiile sexuale ale lui Nikolai Ejov ori de violurile comise de Beria, acel serial rapist? Este frapant că în aceste rânduri câtuși de puțin menite să ajungă vreodată publice, Stalin recurge la limbajul etic tradițional, vorbește de virtuți și de vicii. Dar nu este nicidecum vorba de o recuperare, fie și ca mărturisire intimă, a tradiției creștine pe care o studiase cândva la Seminarul Teologic din Tbilisi, ci dimpotrivă...