Ina Prisăcaru-Zglavuță s-a născut pe 16 august 1977 în orașul Soroca. Absolventă a Facultății de Jurnalism și Științe ale Comunicării. În trecut, jurnalistă la Flux și Timpul, departamentele politic și investigații. În ultimii zece ani, comunicatoare în mai multe proiecte ale Programului Națiunilor Unite pentru Dezvoltare.
Luni
E luni. Mă trezesc mai ușor azi. În sfârșit diminețile de iarnă nu mai sunt atât de întunecoase. Dacă îți ascuți privirea și simțurile, poți vedea cum se crapă de ziuă și adulmeca mirosul primăverii. Imaginație halucinantă? Poate! În familia noastră numărătoarea inversă a început. Să vină primăvara.
La serviciu începem ziua cu ședința Consiliului Proiectului condus de primarul Ruslan Codreanu. Discutăm ce am reușit să realizăm, ce provocări am avut și ce activități vom demara și încheia în acest an. Arbori solari, bănci tipărite la imprimantă 3D, senzori de măsurare instantanee a nivelului de poluare al aerului, mașini și stații de încărcare a automobilelor electrice – sunt lucruri ce par venite din viitor în Chișinău.
Sunt necesare sau nu? Am atins oare nivelul de dezvoltare ca să ne dorim aceste lucruri inovatoare pentru noi, dar firești (ajunse rutină) pentru țările dezvoltate. Nu o singură dată mi-am pus și mi-au fost puse asemenea întrebări. Să oprim tehnologia să vină în țară pentru că mai continuăm să fim un stat sărac? Voi ați fi gata să renunțați la telefoanele smart, automobile, servicii on-line pentru că locuiți într-o țară codașă la calitatea vieții?
Mă sună o ziaristă de la un post TV și îmi spune că vrea să facă un reportaj despre cele 10 stații de încărcare a automobilelor electrice pe care le-am instalat în Chișinău. Și azi despre asta?, mă întreb. Îi explic, la fel cum am mai făcut-o altor colegi de breaslă ce au solicitat interviuri la temă, că portalul web de unde s-au inspirat a scris o știre eronată. Nu am instalat noi aceste stații. Cele instalate de noi vor fi lansate cu evenimente publice, cu invitarea mass media. Mi-am amintit de noțiunea de „știre din parașută” de care ne învăța să ne debarasăm Constantin Tănase. Dragi jurnaliști, nu faceți știri din parașută.
E timpul să o iau pe Andreea, una din fetele mele gemene, de la lecțiile de balet. În drum spre ea mă gândesc ce norocoasă e să o aibă ca profesoară pe prima balerină a Teatrului de Operă și Balet.
Libertate de alegere. Asta e regula familiei noastre...
Împreună plecăm după Oana de la școală. Gemene, Doamne, dar atât de diferite. Ambele au trecut preselecția pentru lecțiile cu prima balerină. Andreea a acceptat invitația, iar Oana a refuzat. Democrație. Libertate de alegere. Asta e regula familiei noastre. Mi-aş dori să fie în toată ţara.
E târziu. Îmi propun să citesc măcar un pic înainte de somn. Acum citesc o carte despre împăcarea cu moartea. Prea multă lume apropiată a trecut prin sita ei în ultimii ani. În una din zile va veni și rândul meu. Exact ca în epitaful de pe mormântul lui tăticul „Din zei de am fi coborâtori, cu o moarte toţi suntem datori”. Nu vreau să îmi fie frică de ea.
Marți
Trăiască febra musculară. Cei 8 km merși pe jos prin pădure duminică se fac resimțiți azi. Ce plăcut e să umbli pe urlaţi mână în mână cu mica ta familie. Să respiri aer curat, să povesteşti, să uiţi de telefon, internet. Trebuie de repetat experienţa: să evadăm din casă, din oraş, să fim noi, împreună departe de praf, zgomot.
Avem o şedință cu o echipă IT. Discutăm despre viitoarea pagină web. Bine ai venit, Ina, în cosmos, unde zboară cuvinte neînţelese de tine: SEO, CMS, PHP, javascript, laravel, augular…. Neînţelese de mine sunt căile acestei lumi virtuale. … Ca şi concluzie a şedinţei am înţeles că vom avea un site frumos, modern, cu informaţie uşor de găsit.
Ina Prisăcaru
Seara merg la spectacolul „Gardenia”. Invitaţia unei prietene. Merci, Inga! Acest spectacol a avut efectul unui cutremur cu magnitudine suficient de mare ca să te zguduie bine, dar să te lase în viaţă. Cele 4 actriţe (Daniela Burlaca, Dana Ciobanu, Inna Colbasiuc, Felicia Sârbu) şi-au jucat rolul de minune – simţeam lama cuţitului plimbându-se prin carnea mea, noduri în gât, ochi împăienjeniți. Sunt şi eu femeie, mamă - rezultatul sechelelor purtate de mama, bunica şi străbunica mea. Îmi doresc ca fetele mele să ajungă femei împlinite, libere, fericite. Dar pot oare? Important e ca gândacii din capul meu să nu îşi facă viză de reşedinţă în capul fetelor. Să şi-i crească pe ai lor şi să convieţuiască armonios.
Miercuri
Mijloc de săptămână. Parcă nu te simţi tare obosit, dar nici tare odihnit. Continuăm să lucrăm. Afară, în fața Primăriei, stă o bătrânică – încearcă să deschidă ușa munte de la primărie și nu poate. O ajut: îi deschid ușa (care, într-adevăr, este foarte grea) și o las să intre în clădire. Femeia, cu greu târându-și povara anilor, se apropie de echipa ce asigură securitatea și rușinoasă se cere în audiență. Zilnic, pe uşa primăriei se perindă destine şi istorii, care, adunate la un loc, desenează culorile adevărate ale Chişinăului.
Scriu rapoarte, estimez bugete, discutăm cu echipa despre activităţi noi pe care e bine să le realizăm. Planificăm în primăvară-vară un al doilea maraton al automobilelor electrice: de această dată automobilele participante nu se vor încărca la prize improvizate, ci la staţii adevărate de încărcare. Monitorizez concursul nostru pentru tinerii arhitecţi de design a spaţiului aferent arborilor solari. 18 sunt înscrişi deja. E bine. Mai avem 5 zile până la final.
Trec seara să iau fetele de la dansuri. Azi fac mai mult de 3 ore de antrenament. Cum rezistă oare? Am intrat în hora asta fără a crede că totul va deveni atât de solicitant, serios şi profesionist.
Ambuteiajele au şi partea lor bună – reuşim să vorbim pe îndelete...
Exact ca şi în Ciuleandra: floare la ureche la început ca să te învârţi apoi de îţi zboară floarea în vârtej. Ies ambele stoarse de puteri. Le cuprind, dar nu le întreb „cum a fost?” – totul e scris pe faţa lor. În drum spre casă pun melodia preferată şi încetişor Oana şi Andreea revin la viaţă. Discutăm cum a trecut ziua, ce au aflat nou, cum s-au simţit? Ambuteiajele au şi partea lor bună – reuşim să vorbim pe îndelete despre impresiile zilei.
Joi
E ziua în care ne adunăm la petrecerea de rămas bun a conducerii Programului Naţiunilor Unite pentru Dezvoltare. E prima oară în istoria PNUD Moldova când ambii şefi pleacă odată. Clipe cu încărcătură emoţională: râdem, plângem, ne îmbrăţişăm, depănăm amintiri, ne dorim succese unul altuia. Experienţa de a lucra într-o organizaţie ONU e fenomenală. Aici am cunoscut siguranţa de a fi parte a unei echipe cu reguli clare, cu valori promovate şi apărate. O fi sunând pompos, dar aşa am simţit eu în cei mai bine de zece ani lucraţi la PNUD. „Sky is not the limit. Where is no will there is no way”, sunt motouri lăsate ca moștenire de Dafina Gercheva și Stefan Liller.
E 14 februarie. Serbăm, nu serbăm? Ce serbăm? Ziua Îndrăgostiților sau Ziua Programatorului, 25 de ani de la condamnarea lui Chikatilo? Serbați ce doriți. Important e să iubiți. În fiecare zi.
Seara fetele, văzând că suntem ambii obosiți, s-au oferit să ne citească dintr-o carte. Aleg „Însemnările unei puştoaice” de Rachel Renee Russell. Pline de importanţă şi vrând să ne impresioneze ne spun că autoarea cărţii este de origine din Rusia.
- Sunteţi sigure? Numele ei nu arată rădăcini ruseşti, le întrebăm noi.
- Păi, colega noastră de clasă ne-a spus asta, se justifică mândruţele noastre
- Dar voi aţi verificat? Chiar credeţi tot ce vi se spune?
- Hmm. Că bine ziceţi. Iată un alt băiat din clasă ne-a promis că ne dă de ziua noastră de naştere un cadou de 1.100 de Euro şi nu ne-a dat.
Ina Prisăcaru
Aşa o discuţie la tema prevenirii manipulării şi a ştirilor false. Învăţăm generaţia nouă să filtreze informaţia. Prinde bine nu doar în campania electorală.
Vineri
Chiar e vineri? Ajung mai repede ca de obicei la birou. Am un interviu şi încerc să mă pregătesc de el. Discutăm în română, rusă, engleză. Hmmm. A fost o vreme când vorbeam mai bine rusa. Limba nevorbită se uită. E bine să încep a citi şi în rusă, şi în engleză.
După interviu fac totalul săptămânii şi planificarea pentru următoarele şapte zile. Am reuşit să realizez aproape tot ce mi-am propus. E bine. Şi pentru că e vineri de ce nu aş merita un prânz luat nu în grabă? Ne adunăm o mână de lume bună şi stăm la taclale. Ce bine e să stai în voie, să povesteşti, să asculţi, să ceri sfat, să dai sfat. Ador aceste clipe.
Revin la birou pentru a încheia jurnalul. Scriu acest text şi sună ceasul primăriei. Timpul fuge atât de repede încât în a doua jumătate a zilei îmi pare că acest ceas sună din jumătate în jumătate de oră. Colegii mei spun acelaşi lucru. E aproape 6 seara. Pleacă, Ina, acasă. Încarcă-te nu doar din realizările profesionale, dar şi cele personale. Vă las. Week-end frumos să aveţi.