Așchie din trunchiul marii familii Polanyi, designerul Eva Zeisel (n. 13 noiembrie 1906, Budapesta–d. 30 decembrie 2011, New York) a fost o ființă născută parcă din imaginația lui Danilo Kiš. Personaj extraordinar asemeni Margaretei Buber-Neumann, a fost un artist în adevăratul sens al cuvântului pentru că a știut să incrementeze nivelul de frumusețe prin tot ceea ce-a făcut.
Eva a fost într-un anumit fel „extravaganta” familiei (toți intelectuali de marcă și chiar pionieri în domeniile lor: Laura Polanyi Striker, mama Evei, fusese prima femeie care a obținut un titlu de doctor în istorie la Universitatea din Budapesta), atrasă încă de tânără de domeniul artei. Tot ea a trăit până la vârsta de 105 ani, o nouă „excentricitate”, am putea spune...
Tot ce a făcut Eva a fost cu dragoste și recunoștință, indiferent de capcanele pe care viața i le-a întins. A călătorit mult, încă din tinerețe. Cea mai interesantă perioadă din viața Evei s-a consumat la Berlin, între 1931–1932, alături de fratele ei Michael, tizul mai celebrului unchi Polanyi. Aici a avut un studio de ceramică pe Tauentzienstrasse, o experiență la care s-a referit mereu cu nostalgie și recunoștință. Avem de-a face cu o biografie stufoasă, plină de parantezele și ramificațiile date de complexitatea intelectuală și existențială a „clanului” Polanyi.
Ulterior, împreună cu primul ei soț, fizicianul Alexander Weissberg (cunoscut mai târziu ca Alex Weissberg-Cybulski), avea să viziteze Uniunea Sovietică și să se stabilească, pentru o vreme, acolo. Pentru ea, la fel ca pentru tânărul Koestler, Manès Sperber, Bertolt Brecht sau André Malraux, URSS era o Arcadie proletară și speranța din urmă a celor care detestau fascismul. Educată în școlile de design modernist germane, Eva a crezut și ea că Uniunea Sovietică permitea și chiar încuraja experimentele avangardiste. A cunoscut îndeaproape câteva fabrici de ceramică ucrainene, a lucrat la Leningrad cu artistul Nikolai Suetin și a locuit la Dulevo, lângă Moscova, continuându-și proiectele de design. Erau vremuri superbe, atât pentru ea, cât și pentru primul soț. Eva avea să devină rapid directorul artistic al întregii industrii ceramice sovietice.
Tot Eva Zeisel a fost și o victimă directă a Marii Terori: arestată în 1936 sub falsa și halucinanta acuzație de a fi complotat la asasinarea lui Stalin, de a fi inserat svastici în tiparele ei ceramice (nota bene, vorbim totuși de membra unei familii care părăsise Berlinul și Germania după ascensiunea lui Hitler la putere). Era o învinuire la fel de absurdă ca acelea aduse lui Zinoviev, Kamenev, Radek sau Troțki, suspectați de a fi servit ca agenți ai Gestapo. Evreică și având multe rude care abandonaseră Germania lui Hitler, Eva a fost șocată să afle că ar fi fost „spion nazist”. După mai mult de un an de zile în închisorile lui Stalin, a fost eliberată doar ca urmare a puternicelor contacte familiale și a intervențiilor personale pe lângă plăieșul de la Kremlin. A încercat chiar să se sinucidă în timpul detenției, dar și-a ratat actul. Avea să devină un mare nume al design-ului industrial mondial abia după această „situație-limită” (Grenzsituation– Karl Jaspers).
Itinerariul post-sovietic al Evei a început la Viena, a continuat la Londra, unde s-a și întâlnit cu Arthur Koestler, prietenul ei din copilărie, și s-a încheiat la New York, acolo unde avea să se stabilească definitiv. Cosmopolitul oraș american îi amintea de efervescența artistică a Republicii de la Weimar. Trăia, în sfârșit, sub o zodie norocoasă. Colecțiile ceramice ale Evei Zeisel au fost expuse în 1946 la MoMA iar ea a devenit un creator de modele pe celebra firmă Crate & Barrel.
Până la vârsta de 105 ani, Eva și-a scris memoriile (apărute postum în format electronic), acolo unde a povestit și a oferit detalii cutremurătoare legate de cele șaisprezece luni petrecute în închisorile sovietice. Parte din atmosfera clasicului roman Întuneric la amiază i se datorează tot Evei, care, în drum spre Statele Unite, i-a povestit prietenului Koestler întreaga experiență. Supusă unei inimaginabile torturi psihologice, Eva supraviețuise în cele mai negre circumstanțe. Ratarea sinuciderii i-a schimbat cu totul viziunea despre lume, iar noua Eva a triumfat, până la urmă, în fața vechilor anxietăți și a disperării. Viața ei privată a fost la fel de fracturată și complicată. În 1934, a divorțat de Weissberg, care fusese la rându-i arestat de NKVD, iar apoi, în Statele Unite, s-a recăsătorit cu Hans Zeisel, un refugiat ca și ea, profesor de drept la Universitatea din Chicago.
În urmă cu patru ani, prin intermediul biografului lui Arthur Koestler, Michael Scammell, am avut ocazia de a-i cunoaște fiica la New York (Jean Richards) și de a petrece o întreagă după-amiază povestind despre fabulosul destin al Evei. Am înțeles atunci mai multe și de ce, spre deosebire de Margarete Buber-Neumann, Eva Zeisel nu se privise niciodată ca o cruciată morală. A ales să rămână o persoană privată, deși nu complet tăcută cu privire la propria tragedie. Așa cum își amintea chiar fiica ei, Eva urmărea atent informațiile din epocă privind acțiunile împotriva „dezertorilor” sovietici, sinucideri misterioase, dispariții, etc. Unul dintre cei pe care îi cunoscuse era chiar Walter Krivitski, găsit mort în 1941 într-o cameră de hotel din Washington, D.C. Era doar un alt motiv pentru ea de a nu participa la denunțurile din anii ’50. Altfel spus, Eva Zeisel nu era o Ruth Fischer, fosta lideră a Partidului Comunist German (KPD) care colaborase în acea perioadă cu Comitetul pentru Activități Neamericane.
Viața Evei Zeisel rămâne o mărturie intensă a condiției femeii cosmopolite într-un secol în care variile angajamente puteau duce, cum au și făcut-o adesea, la erori abisale. Lecția fundamentală a destinului Evei constă, cred eu, tocmai în faptul că a reușit să evite astfel de capcane...
* Opiniile exprimate în acest material aparțin autorului și nu sunt neapărat ale Europei Libere.